Parfumul iubirii

,,Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.''-Krishnamurti

Am cautat pe internet o imagine cu floarea iubirii. Am gasit ca asa se numeste planta din imaginea de mai sus. Ma asteptam ca floarea iubirii sa fie rosie. Motivul este simplu: asociez iubirea cu inima, deci cu culoarea sangelui, rosu.

Oare cum miroase floarea iubirii? Chiar nu conteaza. Krishnamurti spune ca ea are un parfum suav.

De cate ori am trecut pe langa ea si n-am salutat-o? De cate ori trecem inca indiferenti? Bine ar fi sa n-o cautam pe cea din imaginea de mai sus. Ea sa ramana doar un simbol. Floarea iubirii este pretutindeni in jurul nostru, trebuie doar sa ne educam inima sa o gaseasca.

Eu cred ca inima vibreaza pe aceeasi frecventa cu floarea iubirii, intr-un fel aparte, iesit din comun. Poate ca frecventa ei ne atrage atentia si, daca suntem deschisi, neincruntati si neapasati de micile probleme, o putem vedea si ii putem simti mirosul suav. Astfel, ea se dezvaluie doar celor cu inima deschisa spre iubire, cu inima batand pe frecventa ei. Da, asa cred. De aceea multi trecem pe langa ea si n-o vedem, n-o simtim cu inima. Si mai cred ca daca o dorim cu prea multa putere, nici atunci ea nu se dezvaluie privirii si simtului nostru. 

Insa cand o gasim, floarea iubirii ne invaluie cu mirosul ei suav. Si fluturasii adormiti in stomac sunt treziti la viata batand din aripi, salutand-o.

Floarea iubirii este pretutindeni, intindeti mana si atingeti-o, apropiati-va si umpleti-va narile cu mirosul ei suav!

Cioran si iubirea

,,Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau cu indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adancimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen. Dar cine poate avea o iubire atat de mare?'' - Emil Cioran - Pe culmile disperării

M-a inspirat fragmentul lui Cioran. Intr-adevar, cine poate avea o iubire atat de mare? Poate eu, poate tu, poate... Eu n-as fi atat de pesimista, atunci cand meriti, primesti, cand "ai scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului". Atunci cand Dumnezeu decide ca a sosit clipa, se intampla. Dar... Exista un "dar". Trebuie sa fii pregatit, inima ta sa fie atat de curajoasa incat sa poata primi o asemenea mare iubire. Si-apoi sa o absoarba, sa se umple cu ea, sa i se reverse in fiecare coltisor... Asa vei ajunge la "lumina totala", te va inunda cu razele ei albe si te va purta pe "culmile si limitele beatitudinii". Si-atunci nimic din jur nu mai conteaza: nici abisul, nici singuratatea. Merita ca o asemenea singuratate sa fie pretul platit pentru o iubire atat de mare? DA! MERITA! Ea este unica, nepretuita, pura si vesnica. Da, vesnica, o asemenea iubire nu are limite, nu se sfarseste, ea traieste vesnic in norocoasa inima.
Iubirea cea mare va fi torta ta in viata, iti va lumina cararile singuratice printre chipuri si suflete de piatra, printre inimi mici, chircite, strivite sub povara rautatii si micimii.
Iar tu, fericit si glorios, iti vei purta iubirea cu fruntea sus, ocrotind-o si pastrand-o in pieptul tau, aparand-o de rai si de mici la suflet, de invidiosi si de moralisti.

Frumos ce a scris marele Cioran. Maiastru! Dar si mai maiastru este sa traiesti o iubire atat de mare.