duminică, 28 aprilie 2013

Echilibru instabil

La fizica am invatat despre echilibru. Insa el se aplica nu numai la corpurile materiale, ci si la cele imateriale. Cum ar fi sufletul.
Atunci cand te simti bine, impacat, implinit, cand stima ta de sine este ridicata, cand esti optimist si plin de viata, balanta sufletului se gaseste in echilibru. Atunci viata este frumoasa!
Dar ce se intampla cand un factor actioneaza in sensul dezechlibrarii balantei? Sufletul este in cadere, el incearca sa se agate de ceva, sa-si gaseasca o ancora (pe care este bine sa o ai la indemana pentru cazuri de urgenta).
Dar cand nu exista aceasta ancora? Sufletul este dezorientat, temator, suspicios, isi pierde sistemul de referinta si, in cadere, o ia razna. Apar diverse manifestari ciudate. Subconstientul nu mai poate fi tinut sub control, ies la suprafata manifestari nepermise. Fara a putea fi controlat de constient. Ca o oala ce da in foc, la care capacul nu mai poate sta deasupra, presiunea din interior il arunca cat colo. Fara a tine cont de cei din jur, de cei pe care ii raneste, nu mai conteaza nimic. Este o furtuna de sentimente, de trairi, se intuneca totul in jur, sufletul spera sa nu se zdrobeasca in cadere.
Si asa sufera mai multi in povestea aceasta: sufletul afectat si cei din jurul sau, care nu au nicio vina, insa platesc. Iar plata nu este materiala neaparat, ci platesc cu propriile suferinte pricinuite in mod egoist. 
Solutia sufletului dezechilibrat? Terapia.
Sa avem grija de propriile suflete, altfel nimeni n-o va face in locul nostru. Iar cand sunteti loviti de cei in cadere, sa aveti intelepciunea si puterea de a nu va lasa raniti prea tare.
E fara rost! In Biblie scrie sa intorci si obrazul celalalt, eu as zice ca se poate traduce in aceasta situatie: ofera ajutor celui care ti-a ranit sufletul!

luni, 22 aprilie 2013

Fericirea din farfurie

Cu siguranta nu scriam toate acestea daca intr-o minunata zi de mai a anului 2010 nu intalneam o femeie minunata, dr Luminita Florea. Ii dedic aceasta postare! 

Dorinta de a fi fericit este nativa. Orice om doreste fericirea. Si atunci omul incearca diverse cai pentru a o obtine. De cele mai multe ori fericirea vine din satisfacerea idealurilor pe care omul si le stabileste. Alteori, fericirea se lasa asteptata. Pare de neatins, omului i se pare ca nu este nici pe departe de a o obtine. Pare sa nu gaseasca modalitatea optima de a fi fericit.
Si atunci, in loc sa analizeze problema, sa gaseasca modul de a-si atinde idealul, priveste aproape, la indemana, unde comod si placut sta farfuria. Impreuna cu prietena ei, mancarea. Si asa alege calea mai usoara, sa intinda mana si sa iti atinga fericirea, mancand.
Farfuria in mod cert il va rasplati cu o stare de bine, de multe ori confundata cu fericirea. Dopamina eliberata isi atinge scopul: omul este rasplatit. Si ca toate starile bune, da dependenta, omul se va refugia din ce in ce mai mult la farfuria lui, prietena lui fidela, care nu-l paraseste in momentele grele si care permanent il poate face "fericit".
Este atat de preocupat de fericirea lui incat nici nu-si da seama ca brat la brat cu farfuria ajunge de nerecunoscut. Perfida aceasta prietena! Sub aparenta de bine, de fericire, il inseala in cel mai grav mod cu putinta: atenteaza la imaginea si chiar la viata lui.
In acest context trebuie sa amintesc despre ceva ce am citit in "Mai mult de 10% - Verticalitatea creierului" de Adrian Nuta: tratand o carie nu se rezolva cauza ei. Va trebui sa vedem de ce mancam multa ciocolata, ea de fapt cauzeaza caria. Si asa ajungem la o deficienta sufleteasca: iubirea. Spune Adrian Nuta: "S-ar putea sa mananci, in cantitate industriala ciocolata, pentru ca ai nevoie de ceva dulce, dar nu la nivel senzorial, ci la nivel emotional. Si ce este mai dulce decat "iubirea"?" 
Da, lipsa implinirii la nivel emotional ne trimte la implinirea senzoriala din stomac prin intermediul prietenei fidele, mancarea din farfurie.
Fiecare dupa o anumita varsta este victima supragreutatii. O cauza fizica este scaderea naturala a metabolismului. Insa nu e singura. Oare degeaba apare dupa 40 ani aceasta supragreutate? O fi avand vreo legatura cu criza varstei mijlocii? E doar o presupunere, merita cercetata, insa inclin sa cred ca da.
Cercetarea trebuie sa o faca fiecare cu sine. Cu siguranta va afla raspunsuri nebanuite. Va face conexiuni uimitoare. Si va impusca doi iepuri deodata: va sti sa-si rezolve dezechilibrul emotional si va scapa de mancatul emotional si de grasimea acumulata.
Frumos? Da. Simplu? Nu. Insa daca este facut pasul decisiv, si anume constientizarea cauzei fericirii din farfurie, problema este pe jumatate rezolvata.
Din pacate, nu avem suficienta informatie, nu avem suficienta dorinta si nici putere de a actiona. Ne amagim ca merge si asa. Tipic romanesc.
Ceea ce nu pot accepta sub nicio forma este afirmatia pe care foarte multe femei o fac cu siguranta de sine: "pe mine barbatul ma place si asa". Pai voi pentru barbati traiti sau pentru voi? Primeaza parerea celor din jur sau propria parere? Hai sa traim pentru noi, cel de alaturi este relativ, azi poate fi, maine, nu. Din varii motive. Si nici nu m-as increde in parerea expusa; poate fi parsiva, daca esti intr-o forma nedezirabila, atunci vei fi pe veci a lui, nimeni altcineva nu va atenta la "comoara" sa.
Ideea e ca fiecare femeie sa isi iubeasca corpul, sa fie constienta ca o supragreutate dauneaza sanatatii ei, ca nmic din ce este exagerat nu este bun. Adoptam linia de mijloc si in aceasta situatie: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Si va fi perfect!
M-as bucura ca randurile mele sa hotarasca macar o femeie ca are ceva de facut in privinta ei. Si veti vedea cum va creste iubirea de sine, increderea in sine pe masura ce marimile la haine vor scadea.
Credeti-ma, chiar stiu ce spun, am trait asta!

Pana aici poate parea ca postarea mea se adreseaza exclusiv femeilor. Gresit! Si barbatii pot face ceva sa-si imbunatateasca imaginea de sine, atat in proprii ochi, cat si in ochii celorlalti. Este valabil si pentru ei ca le va creste stima de sine. Si nu e putin lucru. Delasarea o data cu trecerea timpului aduce o varsta a treia cu probleme, cu reducerea mobiltatii, cu boli si medicamente. Ele pot fi cu siguranta evitate daca ne iubim atunci cand trebuie, inainte de instalarea bolii!

Mancarea din farfurie trebuie sa ne fie prietena cu moderatie, sa ne asigure nutrientii necesari unei bune forme fizice si intelectuale, forma in care ne vom trai viata frumos, cu impliniri sufletesti si zambetul pe buze.

Si copiii nostri vor creste infinit mai bine daca nu le vom spune cu obstinatie: mananca tot din farfurie, nu e frumos sa lasi mancarea neterminata!
Nu e frumos sa lasi mancarea in farfurie, dar e frumos si sanatos un copil obez?
Daca ii iubim, nu-i deformam!

Haideti sa ne gasim fericirea in propria fiinta, renuntati la fericirea din farfurie!



sâmbătă, 13 aprilie 2013

Ochii, poarta sufletului

Ochii, atat de cantati, pictati, descrisi in cuvinte alese!
Ochi albastri, ochi verzi, ochi caprui, ochi negri.
Prin ei patrunde lumea inconjuratoare in lumea noastra interioara, in minte si suflet.
Dar tot ei sunt calea prin care ies sentimentele la iveala: fericirea, bucuria, tristetea, supararea, ura ...
Cei mai frumosi ochi sunt cei ai indragostitilor. Indiferent de culoarea lor, ei arata intr-un fel anume, de neconfundat. Luminite joaca in ochi, sar de colo colo ca niste licurici. Si ochii rad de fericire! Stiu ei prea bine ca sunt clipe nepretuite si rare.
Cand suntem tristi, ochii se acopera cu pleoapele ca si cand s-ar apara de lumea din afara. Nu vor sa fie deranjati! Vor liniste pentru a-si consuma nefericirea, ca si cand vor sa se izoleze, sa-si planga de mila. Si sa apere si sufletul de intruziuni. Sunt ca niste cerberi. Ati observat ca atunci cand traim sentimente intens, inchidem ochii? De ce? Simplu, pentru a nu ne mai aglomera cu alti stimuli vizuali si a ne concentra pe ceea ce ne provoaca acel sentiment intens. Da, ei ne apara. In orice situatie. Ne sunt atat de credinciosi!

Inocenta copiilor se oglindeste in ochi. Atat de puri si veseli! In general, caci sunt si cazurile urate de copii tristi, suparati, nefericiti. Atunci, deodata, ochii lor devin maturi, nefericit de maturi. Prematur, ei imbatranesc. Ochii, caci despre ei vorbim. Ce poate fi mai trist decat sa vezi un copil cu ochi de matur? E semnul unei mari suferinte in sufletelul sau. Cum poti ramane indiferent cand el e atat de marcat? Insa de regula oamenii mari nu au timp sa observe, ei sunt ocupati cu lucruri "importante".

Ochii pot exprima si manie, ura, sentimente negative. Sunt persoane care nu trebuie sa spuna nimic, doar privesc intr-un anume fel si totul e dat pe fata. Te ingheata cu privirea. Nimic nou, nu?

Cred ca ati observat ca sunt momente cand ochii zambesc. Stiu ei cand s-o faca. Si o fac atat de bine! Si sa va spun un secret: zambetul din suflet este acela cand zambesti nu numai ridicand colturile gurii, ci si cu ochii. Altfel, cei ce stiu, vor sesiza zambetul de complezenta.

Ochii, poarta sufletului ... 

http://www.youtube.com/watch?v=9v64nclh4XM

luni, 1 aprilie 2013

Fericirea ca fenomen natural


''Fericirea este un fenomen natural - pentru a fi fericit nu ai nevoie de nicio calificare, nu ai nevoie de expertiza pentru a fi fericit.'' Osho

Asa este, oricine poate fi fericit, indiferent de pregatire, de experienta, de nivel social ...
Exista insa o conditie esentiala: trebuie sa iti doresti sa fii fericit.

Viata mi-a aratat ca nu trebuie sa cauti fericirea in sfere inalte, de cele mai multe ori este langa tine, trebuie doar sa poti sa o vezi, sa vrei sa o vezi, sa intinzi mana si sa o atingi. Apoi sa doresti sa o pastrezi.

Fericirea este ca o pasare. Zboara pe langa noi, ne atinge cu aripile, se poate aseza pe umarul nostru, daca avem grija de ea, ramane pana se simte parasita si apoi isi ia zborul. Uneori nici nu stim cand a zburat, ne trezim deodata nefericiti.

Nu exista un standard de fericire: ai nevoie de x, y si z. Fiecare isi are propria imagine, simtire despre ce inseamna fericire. Multi dintre noi o confundam cu alte sentimente: bucurie, implinire, multumire.
Insa ea, fericirea este o variabila: depinde de sine, depinde de cei din jur, depinde de propriul nivel evolutiv.
La baza, fericire inseamna sa ai tot ce-ti trebuie din punct de vedere material, plus o familie.

Insa evolutia spirituala te face sa nu mai fii fericit doar cu atat, considerand aceste lucruri prea putin importante. Incepi sa simti dorinta de implinire nu in plan fizic, ci spiritual. Sa placi o persoana nu pentru ca are casa si masina si agreeaza aceleasi filme, ci pentru ca te armonizezi spiritual cu ea in planul gandirii si in plan afectiv. Trairile comune pot insemna un ideal in acest moment din viata. Parerea mea este ca asa se explica multe din despartiri dupa ani de convietuire: cei doi nu au evoluat spiritual cot la cot, nu au ajuns la acelasi nivel. Si incepe sa se simta o prapastie intre cei doi la nivelul comunicarii, nu mai exista subiecte comune, nu mai sunt pe aceeasi lungime de unda. Si decizia de separare este una corecta, indiferent de bruiajele pe care societatea incearca sa le induca intre cei doi.

Insa m-am abatut de la motto. Da, sunt de acord cu Osho, dar e atat de complexa fericirea ...