duminică, 31 martie 2013

Eterna primavara

Dupa lunga si depresiva iarna, asteptam primavara cu nerabdare. Oare de ce intazie? Ne pedepseste cumva? Iarna nu si-a spus ultimul cuvant? Ce mai vrea ea sa ne comunice?
Bine, sa ne sufle ce doreste la ureche, apoi gata. Ne vedem in noiembrie.
Stiti ce ma ajuta pe mine in asteptarea primaverii? Propria primavara. Da, da, eu am o primavara permanent cu mine. Cea din suflet. Flori, culori, aroma de zambile, ghiocei in privire, muzica lui Vivaldi in urechi si un permanent zambet pe buze.
Nu-i asa ca primavara a venit? Sigur, o eu o simt cum ma atinge pe obraz.
Primavara frumoasa si mai ales eterna sa avem!

http://www.youtube.com/watch?v=i0GNghlnzWU

sâmbătă, 30 martie 2013

A fi femeie

Cand Dumnezeu ne trimite pe Pamant,  alegem un trup: barbat sau femeie.
Eu am ales sa fiu femeie. Si nu-mi pare rau. Este o provocare continua si fara limite.
De multe ori credem ca ne-am asezat, ca totul pare aranjat si ne propunem sa traim in liniste, cursiv.
Dar se pare ca pentru o femeie viata cursiva nu este posibila. Tot timpul apar noi provocari, noi probleme ce necesita atentia si implicarea noastra.
Acum vor riposta barbatii: pai si pentru noi e la fel, o continua provocare, zi dupa zi! Poate ca da, insa pentru o femeie viata ridica nenumarate alte stachete; ea este in plus mama si sotie. Iar aceste stari implica si multe sarcini.
S-a impamantenit ca o femeie are de la sine inteles nenumarate activitati exclusiviste, mai precis cele gospodaresti. Si nu in ultimul rand, ea creste copii. De parca sunt numai ai ei. Dar noi, femeile, invitam barbatii in acest club al nostru, noi nu vrem exclusivitate.
Tiparul de femeie gospodina cu atributii exclusiv gospodaresti este invechit, de pe vremea cand numai barbatul muncea si aducea bani in casa, pe cand femeia statea "la cratita". Astazi, nu mai este deloc asa. Femeia s-a vrut egala barbatului, pe buna dreptate. Insa a avut un curaj fara margini, caci vechile ei treburi nu i le-a preluat nimeni. Astfel, si-a pus in spate un bagaj ce de multe ori o doboara. Iar barbatul, in general, nu este amator sa o ajute. Pare normal ca femeia sa fie acaparata de probleme, doar a vrut egalitate, nu?
Nu! Nu este normal.
Cand un barbat isi ia o femeie (pe care spune ca o iubeste) drept sotie, se incheaga un sistem format din doi oameni egali. Atunci egalitatea trebuie mentinuta, implicarea celor doi in sistem trebuie sa fie egala. Si pentru ca sistemul lor sa fie echilibrat, trebuie ca tot timpul sa balanseze de la unul la altul treburile, sarcinile. Si uite-asa, iubirea nu are motive sa se transforme in frustrare, ranchiuna sau ura de-a dreptul.
A fi femeie inseamna pe langa indeplinirea sarcinilor din familie si sa se respecte, sa se ingrijeasca, sa se iubeasca. Si atunci, cu atat mai mult va fi respectata, ingrijita si iubita de cel de langa ea.
A fi femeie este cel mai frumos lucru din lume! Atat de provocator, dar si atat de aducator de fericire! Fericirea de a fi femeie!

Frumusetea urateniei

Hm! Antagonic, nu? Ce vreau sa spun cu acest titlu?
Ceva simplu, constatat plimbandu-ma prin viata alaturi de oameni frumosi si de oameni mai putin frumosi. Plimbarea pe carari presarate cu ghiocei si lalele, dar si cu maracini ascunsi de multe ori in tulpina trandafirilor.
Frumusetea este ceva subiectiv. Fiecare avem propriile canoane de frumusete, insa ele sunt grevate de standardele social acceptate.
Vremurile aduc cu ele alte si alte norme de frumusete. Moda impune noi si noi reguli de frumusete. Obositor, nu, sa tii pasul cu aceste schimbari?
Insa, in afara standardelor simtim frumosul. Il simtim? Nu il vedem? Ei bine, da, il simtim. Vedem imediat cum.
Cu totii cunoastem persoane care ies in afara canoanelor de frumusete. Barbati sau femei, nu conteaza. Si dintre aceste persoane se detaseaza unele care ne atrag ca un magnet. De care ne place, desi sunt outsiderii frumusetii, niste "ugly people".
Ce ne atrage la oamenii acestia? Simplu, ei au o frumusete interioara care razbate corpul lor si care ne cheama catre ei. Iubirea, simplitatea, modestia, empatia, daruirea, sacrificiul au locasul in sufletul acestor oameni, facand din ei "beautiful people".
Insa exista si reversul medaliei: persoane etichetate drept frumoase de standardele estetice, langa care daca stai, ingheti. Sau poate iti vine sa te ridici si sa pleci. Pentru ca respingerea pe care o simti este greu de suportat. Primul contact cu o astfel de persoana ne marcheaza negativ, vom tine minte persoana asociind-o cu raceala produsa.
Parca e mai clar acum titlul postarii? Cam da.
Frumusetea vine din interior. Daca in suflet avem doar sentimente pozitive, daca ne iubim si ne acceptam exact asa cum suntem, negresit ne vor iubi si cei din jur, ne vor admira uratenia pentru ca de fapt ne vor vedea sufletul frumos, nu carapacea reprezentata de corpul respins de esteti.
Multumirea interioara se va transpune intr-un zambet permanent. Ce poate fi mai frumos decat un zambet pe chipul unui om? Chiar si a unui om "urat". Este cea mai de pret podoaba pe care omul o poate purta. Zambetul aduce bucurie si proprietarului si tuturor celor ce-l inconjoara acesta.
Zambetul de fatada, combinat cu sentimente negative in suflet, pierde batalia cu emotiile negative. Nu este o combinatie castigatoare. Eu n-o recomand.
Asadar, zambiti, va rog! Vom fi mai frumosi! Si vom face si pe cei din jur sa zambeasca si, deci, sa fie frumosi!

joi, 21 martie 2013

Ziua fericirii?

Ziua ce tocmai s-a incheiat este declarata drept "Ziua fericirii". Hm, pai numai o zi? Si cum sa o sarbatorim? Fiind fericiti, ar fi raspunsul, nu? Pai doar o zi? Eu vreau fericire intreaga viata.
Toti zicem: sa fii fericit! Dar cine s-a intrebat cum e sa fii fericit? Fiecare intelege fericirea in felul sau. 
Spre exemplu, eu am observat ca oamenii vad fericirea in doua moduri: legata de persoane si legata de propriul sine.
Cine e mai fericit? Cel ce asteapta sa-l faca fericit cel/cei din jur sau cel ce e fericit cu el insusi? Eu spun ca esti raspunzator de propria fericire. Daca doresc fericirea, trebuie sa mi-o construiesc. Sa analizez: daca pana acum nu am fost fericit, ce se intampla? De ce nu am fost? Ce trebuie schimbat? Ce trebuie sa schimb la mine, in modul meu de a gandi?

De-a lungul vietii am constatat ca fericirea se compune din lucruri mici. Din simple momente de viata: sa stai de mana cu copilul pe banca in parc sub razele soarelui ascultand zgomotul naturii, sa zambesti unul celuilalt, sa ajuti un batran, sa citesti o carte pe masura sufletului tau, sa asculti muzica preferata, etc. 
Sigur ca pot fi si evenimente, nu numai momente, fericite: am tinut copilul prima data in brate, l-am privit cum  merge la scoala, am absolvit o scoala, chiar si cand am aflat rezultatul pozitiv la un examen.
Implinirea poate veni atat de la cei dragi, dar mai ales de la tine, din interiorul tau, din multumirea ta cu tine insuti. Te privesti in oglinda si zambesti, este cea mai frumoasa imagine, nu? Si asta produce fericire. Daca nu o percepi ca pe cea mai frumoasa imagine, mai ai de lucrat tu cu tine.
Am zis implinire si m-am gandit la fericire. Da, asa este. Cum poti fi fericit daca nu esti implinit? Si nu vorbesc de o implinire totala, ci de implinirea unor dorinte uneori minuscule, alteori marete. 
Atitudinea ta poate determina fericirea ta dar si pe a celor din jurul tau. Daca zambesti, faci bine tuturor, inclusiv tie.
Asadar, primul pas spre fericire e sa inveti sa zambesti. Dar nu de fatada, ci sa zambesti cu sufletul.
Haideti sa facem macar primul pas, asa vom vedea cararea spre fericire. Si vom pasi cu siguranta pe ea.

vineri, 15 martie 2013

Iubire neconditionata sau satisfacerea orgoliului personal?

Tocmai am participat la un workshop cu tema "Psihologia iubirii".
Foarte oferanta tema. Printre altele, ne-a atentionat o participanta: "Vorbim despre iubire, dar cum o punem in practica? De exemplu daruind iubire unor copii de la orfelinat. Eu fac asta!"
"Minunat! Foarte frumos", am spus, dar imediat am gandit ca de fapt sunt mai multe aspecte aici.
Primul, cel de satisfactie personala, de multumire a egoului: iubim niste copii care nu au avut parte de dragostea unor parinti.
Insa cat va dura relatia cu copiii? Cat le vom darui iubire? Ce vor face ei daca vom disparea din viata lor? Si daca nu disparem, nu-si vor dori mai mult de la relatie? Nu-si vor dori sa mearga acasa cu noi?
La toate astea se gandesc doamnele care se bat cu caramida in piept ca daruiesc iubire neconditionata?
Este un subiect foarte sensibil pe care nu-l pot epuiza eu acum, necesita dezbatere si, ca fiecare problema privind iubirea si copiii, este fara sfarsit.
Opinii sunt multe, dar ce este mai bine pentru copiii in cauza? Sa traiasca o viata fara afectiune sau sa o cunoasca o perioada, apoi sa o piarda? Ei tot sunt obisnuiti sa n-aiba, ce ar mai conta ca mai pierd o data?
Veti spune ca sunt lipsita de inima, dar nu, chiar deloc. Incerc doar sa gasesc solutia mai putin dureroasa pentru bietii copii. Si incerc sa decelez din afisata iubire de copii, cat este iubire neconditionata si cat este orgoliu. Cat poate fi de dureros pentru un copil sa simta afectiunea unei persoane si apoi sa o piarda? De ce sa-l supunem la aceasta trauma cu buna stiinta? Acesti copii nu sunt jucarii.
 Fiind adepta liniei de mijloc, a masurii in toate aspectele vietii, gandesc asa: copiii au nevoie organica de iubire. Lipsa afectiunii in copilarie lasa urme adanci in inima si personalitatea viitorului adult. Pentru a-i scoate din situatia asta, copiii orfani au nevoie de o mama si un tata permanent. Astfel incat adoptia sau asistenta maternala pot fi solutia. In niciun caz iubirea de ocazie, in weeked, cand se poate.
Intorcandu-ma la persoanele ce spun ca fac voluntariat iubind copiii, ar merita un portret psihologic. Ce incearca sa implineasca actionand astfel? Ce probleme au cand actioneaza in acest fel? Ce reprezinta acesti copii in viata si in sufletul lor? Vin sa compenseze oare niste lipsuri personale?
Copiii orfani sunt vulnerabili mai mult decat copiii cu parinti. Vulnerabilitatea lor este exacerbata de statutul lor. De lipsa afectiunii. Inima lor este ca un burete insetat, absorb tot ce pot ca sa simta si ei ce este aceea iubire.
Desi exista si copii cu parinti si care sunt lipsiti de afectiune. Si inca in numar mare. Acesti copii nu au cerut sa vina in familii respective. Sau poate ca da? Poate au o misiune in acele familii? Poate au restante din vietile anterioare sau poate au venit special pentru a-si indeplini karma parintii? Nu se stie, ce este sigur este ca ei vor deveni adulti incompleti. Cu comportamente deviante spre patologic.
Iubiti-va copiii si nu va jucati cu sentimentele lor!

sâmbătă, 9 martie 2013

Lacrimi


"Lacrimile sunt gheata sufletului care se topeste." - Hermann Hesse

Lacrimi, suflet, durere, fericire ... Toate aceste cuvinte nu sunt degeaba intr-o insiruire. Ci pentru ca ele sunt legate indisolubil: lacrimile izvorasc din suflet si pot fi de durere sau de fericire. In general, caci in particular ele apar si in alte situatii: furie, de exemplu. Insa furia  are la baza durerea ca lucrurile nu s-au intamplat dupa cum doream.
Poate lacrimile sunt singura manifestare ambigua a omului, a sufletului sau. De cate ori ati vazut un om plangand fara sa intelegeti daca o face de bucurie sau de durere?
Lacrimile sunt descarcarea fireasca a sufletului. Hermann Hesse spune ca se dezgheata sufletul si asa se nasc lacrimile. Insa lacrimi naste si un suflet cald, plin de iubire si compasiune, de bucurie, de fericire neasteptata sau prea mult dorita.
Desi lacrimile sunt percepute ca o manifestare a tristetii, ele de multe ori se nasc in momente de fericire. Atunci ele sunt expresia fericirii maxime.
Cunoasteti oameni care nu plang niciodata? Eu da.Despre ei se spune ca au inima de piatra sau inghetata. Adica inima lor e atat de tare incat nu pot izvori lacrimile. Oare asa sa fie? Mai degraba eu cred ca sinele lor e atat de orgolios cu el insusi si cu ceilalti incat nu permite lacrimilor sa se nasca. Este barajul in calea fluviului lacrimilor, in calea revarsarii sufletului. Cred ca astfel de oameni pierd de mai multe ori nepemitandu-si lacrimi: tot preaplinul sufetului ramane acolo, balteste pana sufletul spune: Gata , ajunge! Si avand barata calea spre exterior, trimite acest preaplin catre interiorul corpului, imbolnavindu-l.
Lacrimile, unelte de manipulare. Suna cam urat, nu? Dar e adevarat. De cate ori copilul nu le foloseste pentru a-si atinge scopul? De cate ori iubita nu se rasfata si varsa vreo doua lacrimi pentru a-si convinge iubitul?
Putem rezista lacrimilor celui de langa noi? E posibil? Ce lacate trebuie sa ai la poarta sufletului pentru ca lacrimile celuilalt sa nu iti intre in suflet? Desi de multe ori trebuie sa iti fereci sufletul, nu ar fi bine pentru celalalt sa isi atinga astfel scopul. Insa e greu, cand vezi ochisorii de copil care varsa bobite pe obaz ... In aceasta situatie, in afara sentimentului, a sufletului, trebuie sa intervina si ratiunea: "Stop, ii faci rau, in ciuda fetisoarei inocente si plangacioase!"
Lacrimi, suflet, durere, fericire ... Viata ...

sâmbătă, 2 martie 2013

Dulce - amar ...

Sunt momente in viata cand totul pare ca s-a sfarsit.
Si poate ca nu doar pare, ci chiar se incheie capitole din viata, iar noi ramanem cu un gust amar.
De ce amar? Pentru ca la prima vedere percepem totul ca fiind un esec. Pe care il asociem cu ceva amar, neplacut.
Poate este instinctiv acest sentiment de esec, poate este conform preceptelor cu care am fost invatati. Prea putin conteaza de unde provine gustul amar. Important este sa stim sa-l transformam in dulce. Dulcele reusitei, al implinirii, al optimismului.
Poate parea o aberatie: adica am divortat si sa am un minunat gust dulce? Pai ce bucurie si implinire poate aduce un divort? Dar de ce nu? Intai de toate, a fost o poveste de viata pentru care am fost trimisi pe pamant. Am trait-o cu tot sufletul, am facut tot ce s-a putut pentru a o duce la succes. Au fost momente de fericire, a venit pe lume poate un copil, am ridicat o casa, am plantat un pom, o floare. Toate acestea sunt succese, reusite, impliniri, de aceea trebuie sa ne bucuram si sa simtim gustul dulce al invingatorului!
Si apoi avem in fata o alta noua poveste, ce-si asteapta cuminte randul sa ne poarte pe cararile vietii. Vom scrie alte impliniri in cartea vietii. O alta poveste de succes.
Sau, partenerul de viata sau parintele s-a stins, a plecat de langa noi la brat cu ingerii. Cum se simte el vazandu-ne ca suferim permanent, ca nu mai vrem sa stim sa traim firesc, cu bucurie? Desigur, doliul este necesar sufletului, insa exista o limita, o masura peste care daca trecem, facem mai mult rau decat bine. Vom face rau sanatatii noastre pshice, dar si fizice.
Trebuie sa invatam sa tragem linie cu liniste, cu speranta ca incepem o noua poveste de viata. Da, a fost frumoasa povestea ce tocmai s-a incheiat, dar bunul Dumnezeu ne pune la incercare pentru a scoate ce-i mai bun din noi luptand, asteapta de la noi mai mult decat suferinta, asteapta sa ne vada impliniti din nou, adaptati noii situatii.
Nicio poveste de viata nu inseamna un esec. Este necesara in evolutia fiecarui om, isi are propriul rost pe care uneori nu-l vedem decat mai tarziu.
Stiu, e usor de spus, dar e greu de trait asa! Se poate vorbi mult pe aceasta tema, eu ma opresc pentru ca fiecare isi poate reevalua situatia, suferinta, asa zisul esec si il poate transforma intr-o poveste de succes.

vineri, 1 martie 2013

Exista speranta

Speranta, flacara ce ne conduce prin viata.
Uneori poate fi o luminita, alteori o faclie. Nu conteaza cat e de mare, ci doar sa existe.
Este ca un far pentru navigatori. Te ghideaza chiar si cand nu mai ai busola. Cand ai pierdut-o orbecaind prin viata incercand sa atingi idealul.
Se pare ca speranta este scanteia care aprinde motorul vietii.
Poate de aceea, cei ce renunta a mai naviga sunt cei ce nu mai vad faclia, nici macar luminita. Motorul lor se opreste, scanteia nu mai exista pentru a porni motorul. Si atunci pleca lasand in urma  lor durere, intrebari fara raspuns, regrete.
De unde poate reapare scanteia dupa ce a disparut? Numai din inima, ea are puterea sa nasca o mica dar puternica scanteie. Si pe masura ce motorul porneste si faci pasi prin viata, este posibil ca scanteia sa devina o luminita sau chiar, cu greu, muncind, o faclie. Speranta renaste si noi o data cu ea! Un fel de pasare Phoenix.
Iti poate reda cineva speranta? Da, daca esti norocos, daca esti binecuvantat sa ai alaturi o persoana daruita de Dumnezeu cu harul sperantei. O persoana care sa-ti daruiasca increderea ca acolo undeva te asteapta fericirea, implinirea, bucuria.
Daca nu exista langa tine persoana cu harul sperantei? Exista Dumnezeu. El ne aduce pe pamant cu un scop, cu o menire. De aceea ne da si speranta pentru a ne gasi menirea. Si pentru a ne duce la bun sfarsit misiunea. Depinde numai de noi daca ne indeplinim rolul constiincios sau daca il abandonam. 
Sperante, de multe ori desarte, dar sperante ...

Multumesc, A!