Dureroasa redescoperire

Viata mi-a scos in cale un nou drum.
Unul extrem de interesant, dar extrem de dureros. Presarat cu durerea oamenilor aflati in suferinta maxima. Un drum la limita puterii omenesti.
La capatul drumului ma asteapta acesti oameni in suferinta, oameni care au o dubla durere: cea fizica si cea psihica. Nimeni nu poate sti care este mai puternica. Dar impreuna, aceste dureri pot cu usurinta dobori un om.
Mergand pe drumul acesta, am aflat ca omul pus in fata mortii iminente se redescopera. Isi redescopera si reconsidera darul suprem primit de la Dumnezeu: viata. Dureroasa redescoperire!
Dusi de val, zi dupa zi, uitam sa pretuim viata. Suntem niste robotei care ne autoprogramam si, docili, executam tot programul. Nu vedem nici mai departe, nici la mai la stanga sau la dreapta, ci strict acolo unde trebuie sa ajungem. Nici macar culorile cerului nu le mai observam, nici adierea vantului, nici mireasma florilor, nici macar ochii celor dragi. Nu avem timp, este vesnica scuza. Orice pare mai important decat viata insasi cu tot ce presupune ea.
Insa ... Dusmanul vietii ataca si atunci, brusc, dureros, sfasietor de dureros, ne dezmeticim. Robotelul se opreste si deodata isi aduce aminte ca are inima, are viata, persoane dragi pe care este in pericol de moarte sa le piarda.
Si natural imi vine in minte o intrebare simpla: de ce trebuie un asemenea soc pentru a vedea ce dar minunat avem? De ce nu avem atata intelepciune incat sa ne traim viata facandu-ne programul de robotei, dar fara sa uitam acest dar? Sa mergem pe drumul programat si sa ne oprim sa mirosim florile, sa ascultam zumzetul albinelor (de cand ati uitat de ele?), sa fotografiem pasarile in zbor, sa mangaiem catelul sau pisica, sa ne intrebam copilul ce simte si sa-i ascultam povestea, indrumandu-l dupa cum ne spune inima, nu urmand principiile impuse de altii.
De ce nu pretuim viata? Familia? Tot ce ne inconjoara? Ce ne opreste? Slujba? Munca? Banii? Nu, nimic din toate acestea nu este mai important decat viata noastra.
Sigur, poate este omeneste sa uitam de viata. O consideram ceva firesc, normal, era dreptul nostru sa o primim. De aceea atunci cand suntem pe cale sa o pierdem intai negam - nu, nu se poate sa mi se intample tocmai mie, apoi devenim furiosi - cum este posibil sa pierd dreptul meu, dreptul la viata?
Dupa furie va veni depresia, apoi acceptarea si la final revelatia vietii.
Un lung si extrem de dureros proces, o suferinta sfasietoare pentru oricine. Multi nu au puterea de a o depasi si abandoneaza din proprie vointa darul. Mare pacat! Ei isi refuza astfel revelatia.
Dar cei ce reusesc sa depaseasca suferinta ies mai intariti, ies invingatori si isi reconsidera darul: e premiul lor pentru suferinta, VIATA!
E banal cum voi sfarsi acum postarea, dar o consider cea mai nimerita: CARPE DIEM!

Iubire de februarie

Februarie, luna iubirii. De ce? Numai atunci iubim? Numai atunci slavim iubirea? Numai atunci ne aducem aminte de ea?
Nu. Iubim in fiecare zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Iubim atata vreme cat inima noastra traieste.
Nu sunteti de acord? Eu zic ca da, este corect.
De ce? Pentru ca nu este nimeni in viata voastra pe care sa-l iubiti? Gresit. Iubiti, dar ratiunea refuza sa va lase sa vedeti, sa simtiti iubirea. Si nu numai ratiunea va impiedica, ci si deformarea adusa de societate notiunii de iubire.
Iubim din prima clipa a vietii noastre. Intai iubim femeia ce ne zamisleste si apoi ne aduce pe aceasta lume, deschizand poarta vietii. Apoi iubim pe toti cei din jurul nostru. Asa, fara deosebire? Da, suntem onesti, suntem fragili si dornici de energie pozitiva, de iubire.
Apoi, usor-usor, invatam reguli. Iar aceste reguli vin si incorseteaza nemarginita noastra iubire, pun zagaz izvorului iubirii neconditionate si denatureaza adevaratul inteles al notiunii de iubire.
Cert este ca regulile societatii, reguli create de om, vin sa ne faca sa uitam de iubire. Din cand in cand inima ne anunta ca e tare placut sa iubesti. Dar, uneori, iar vin regulile: nu se cuvine, ce va spune lumea, etc.
Si in noianul de norme sociale si reguli, tot omul creaza o sarbatoare, cea a iubirii.
Ca se numeste Sfantul Valentin sau Dragobete, omul este autorul ei.
Omul, sclavul ratiunii si al regulilor.
Nu, nu vreau sa generalizez. Veti spune ca totusi exista iubire. Da, exista, dar sunt foarte multe cazuri cand iubirea este sufocata de societate cu numeroasele sale reguli. Prin societate inteleg inclusiv "gura lumii".

Si mai apare un fenomen in educatie: de mici invatam ca iubire inseamna doi oameni, se asociaza cu un barbat si o femeie. Nu, iubirea este de multe feluri: iubirea pentru mama si tata, pentru frati, pentru Dumnezeu, pentru ingerul care ma ocroteste, pentru raza de soare si floarea din geam, pentru catelul ce ma insoteste si ma ocroteste si pentru multe alte lucruri si fiinte.
Ori noi omagiem doar iubirea pentru un el sau o ea. Tot o regula, nu?
Pacat!
Pacat pentru oamenii care nu au un el sau o ea pe care sa-i iubeasca si care sa-i iubeasca. Pentru ca aceasta sarbatoare nu face altceva decat sa adauge un pahar de amaraciune la suferinta lor zilnica pricinuita tocmai de aceasta lipsa a unei persoane iubite in viata lor.

Acesti oameni ar trebui sa isi reconsidere notiunea de iubire si sa nu se lase coplesiti de sarbatoarea comerciala a iubirii pentru un el sau o ea.

Da, sa redescoperim ce inseamna iubirea si vom fi infinit mai fericiti!

Aripi frante

Sufletul are aripi. Nu este material, dar asa il vad eu, asa il simt.
Uneori incearca sa zboare. De ce? Pentru ca simte un alt suflet in jur, un suflet ce-l atrage. O energie care ii da putere, de care are nevoie.
Si atunci porneste in calatoria sa. La inceput are un mare avant, este increzator ca "da, asta este ceea ce cautam, ceea ce mi se potriveste". Cazurile fericite sunt rare, cand el atinge infinitul, extazul, culmile implinirii.
Insa de multe ori, contrar vointei lui, este nevoit sa isi intrerupa zborul, si ca sa nu cada, trebuie sa se intoarca cu aripile frante.
Apoi are nevoie de cineva sau de ceva care sa ii oblojeasca ranile, sa-i vindece aripile, sa nu-l lase schilodit. Si mai are nevoie de timp. Timp care sa-l ajute.
Dar daca nu este in jur acel cineva care sa-i panseze ranile, el o va face singur. Si va renaste din propria suferinta, din propria deceptie, din propria nefericire.
Cu siguranta va iesi mai puternic din aceasta experienta, insa undeva, pe aripi va ramane o cicatrice. Cu atat mai mare, cu cat sufletul este mai sensibil.
Deceptie dupa deceptie, cicatrice langa cicatrice, vine un moment in care sufletul nu va mai putea zbura. Iar aripile nefiind folosite, vor paraliza intr-o amorteala infinita. Sau poate numai pana la urmatoarea viata? Da, mai degraba asa.
Caci energia lui nemarginita il va face sa-i dispara cicatricile, sa aiba aripi noi si sa fie gata de alte minunate calatorii. In cautarea fericirii ... In cautarea sufletului pereche ...

http://www.youtube.com/watch?v=aBal8eNGBWU

Trăind experienţele vieţii

Motto: „A trăi experiențele pe care viața ni le oferă este obligatoriu; a suferi din cauza lor sau a ne bucura de ele este opțional.”

A trăi ...

A trăi experiențe ... Da, viața este o înșiruire de experiențe. Mai bune sau mai rele, asta este ceva subiectiv. Vine un moment în viață când tragem linie și adunăm: asta a fost bine, asta, nu. Însă se dovedește că toate sunt importante, fiecare experiență la rândul ei a adus plusvaloare vieții noastre în ansamblu.

Sigur, momentul de bilanț nu este neapărat unic. Există mai multe astfel de momente, la vârste diferite, în momente diferite, când fiecare dintre noi are un bagaj de experiențe mai bogat sau mai sărac. La tinerețe, totul pare un miracol, descoperirea vieții prin experiențe pare cea mai bună soluție, chiar dacă rezultatele uneori sunt neasteptate in sens pozitiv sau negativ. Descoperirea vieții prin experiențe face parte din procesul de dezvoltare, de maturizare a omului.

Acest proces începe din prima zi de viață. În mod inconștient (poate?), bebelușul își începe drumul prin viață trăind noi și noi experiențe. În primele secunde experimentează respirația și plânsul. Apoi, fiziologic, va cunoaște senzația de foame. Dar mama este alături și sânul ei îi oferă o nouă experiență: suptul și senzația de stomac plin. Momentul când mama îl plimbă sprijinit de umărul ei îi oferă ocazia de a explora lumea înconjurătoare: atâta spațiu în jur! Și câte obiecte!

Urmează șezutul între perne, omulețul va face cunoștință cu alte obiecte, jucării, cărticele. S-ar părea că toate experiențele lui sunt fericite, dar pot exista și neplăceri. Astfel, omulețul învață trăind că viața nu e neapărat roz, ci poate avea și alte nuanțe, poate gri, poate negru ...

Primele cuvinte vor produce senzație: cei din jurul său vor fi fericiți, se vor bucura, iar el va trăi bucuria, satisfacția că „da, uite, am reușit, iar ei, familia mea, se bucură si ma felicită. ”

Mersul în picioare va deschide alte orizonturi, constituie o etapă esențială în dezvoltarea sa. Îl așteaptă alte experiențe: fuga, săritul într-un picior ... Toate îl vor face mai mândru de el, mai încrezător în propriile forțe.

Și uite-așa, pas cu pas, zi după zi, viața ne oferă experiențe, de tot felul, mai bune, mai rele ...

După fiecare experiență tragem o concluzie: „a fost bine” (și ne bucurăm) sau  „n-a fost bine” (și ne întristăm sau, mai rău, suferim). Aceste trăiri vin automat, instinctual; la vârste mici nu le putem controla, însă maturitatea și experiențele ne fac mai înțelepti și ne învață să ne cenzurăm trăirile.

Cenzura trăirilor, a emoțiilor ... Viața mi-a arătat că cenzura nu e bună, așa brută, fără un fundament solid. A nu-ți exprima emoțiile este foarte toxic pentru întreg organismul. În timp, el va resimți aceste reprimări, le va aduna și într-un moment le va exterioriza printr-o boală. Ei bine, da, eu sunt adepta psihosomaticii.

Să spunem că experiența ne-a adus bucurie. Bucuria în forma ei supremă, fericirea. Experiențele care ne fac fericiți sunt cele mai așteptate, mai dorite. Fericirea! Cine nu și-o dorește? Există o rețetă a fericirii? Este fericirea posibil de atins? Dar se poate rămâne pe culmile fericirii?

Întrebări la care noi toți căutăm raspuns. Un răspuns propriu, nu copiat de la ceilalți. Un răspuns potrivit sufletului nostru. Căci așa cum spunea Isus, „Cheia fericirii sălăsluiește în interiorul fiecăruia.”

Richard J. Davidson, profesor de psihologie și psihiatrie la Universitatea Madison din Wisconsin, a creat un nou concept numit plasticitatea minții. Este capacitatea umană de a modifica fizic creierul cu ajutorul gândurilor pe care le alegem. Precum mușchii corpului, creierul dezvoltă și întărește neuronii pe care îi utilizăm mai mult.

Mai multe gânduri negative, mai mare activitate în cortexul drept al creierului și în consecință mai mare anxietate, depresie, invidie și ostilitate către ceilalți, cu alte cuvinte mai multă nefericire generată.

Din contră, cine își lucrează mintea și gândește bine despre ceilalți și vede ce-i mai bun în viață, își foloseste cortexul stâng, ridicându-și emoțille plăcerii și fericirea.
Mathieu Ricard, mâna dreaptă a lui Dalai Lama și autorul motto-ului, subliniază că nu este vorba de a decide să fie văzută viața în roz de la o zi la alta, ci de a lucra sistematic în a slăbi mușchii nefericirii, pe care i-am întărit atât de mult crezându-ne victimele trecutului, ale parinților sau ale sorții, și, în paralel, a ne folosi mușchii mintali care ne fac absolut și direct responsabili de propria noastră fericire.

Ricard avertizeazăa că a fi fericit vine obligatoriu numai dupa ce încetăm să dăm vina pe ceilalți pentru nefericirea noastră și după ce căutăm cauza în propria noastră minte.

Însă poate că experiența ne-a adus nu fericire, ci suferință.

Suferința înnobileaza sufletul. Este concluzia pe care eu am tras-o în urma experiențelor de viață de până acum. Suferința își are rostul ei in devenirea ființei, deși la momentul în care se întâmplă, pare de necrezut. După depășirea ei, privind înapoi retrospectiv, putem vedea limpede folosul pe care ni l-a adus suferința.

Nicio experiență nu vine în viața noastră fără rost. Fiecare bucurie, suferință, necaz vin cu un scop. Întotdeauna vom conștientiza acest scop după un timp, după ce acele experiențe se sfârșesc.

De curând citeam în cartea „Ecopsihologia” (autor Ion Radu-Tomșa), următoarele: „Bucuria de a trăi nu vine doar din senzația de fortă și comfort fizic, ci și dintr-o anumită „filosofie a vieții”, rezultat nu neapărat al unor leacuri de specialitate, cât din experimentarea vieții, din ceea ce rămâne la nivel mental-spiritual dupa „lecțiile vieții” cotidiene. Bucuria de a trăi face, până la o anumită limită, ca experiențele noastre să nu fie catalogate neapărat în bune și rele, pozitive și negative, ci pur și simplu, ca repere ce indică doar că trăim.”

Bucuria de a trăi tot ce aduce viața, tot noianul de experiențe, trebuie trăită ca atare, ca pe o mare și divină minune. Și Jacques Salome în „Trăind cu ceilalți - în fiecare zi, viața!” spune că: "O formă de generozitate ar fi aceea de a ne minuna în fiecare moment al vieții de cadoul pe care îl reprezintă simplul fapt de a exista."
Viața cu experiențele ei ne-a fost dăruită de Creator ca un dar de neprețuit, unic, de neegalat.

Oamenii însă nu sunt toți deopotrivă, ei simt diferit, gândesc diferit, acționează diferit, au un sistem al valorilor diferit. De aceea aceeași experiență unii o vor percepe ca pe un lucru rău, un dezastru, alții îl vor percepe ca pe un dat al vieții, o piatră de încercare peste care trebuie să treacă. Și dacă primii vor trece prin acea nefericită experiență cu ură, tristețe, suferință imensă, ceilalți vor depăși obstacolele senini, cu conștiința că fac ce trebuie, ce le-a fost dat, că va trece și asta și că, per total, vor ieși îmbogățiți spiritual.

În primul caz avem de-a face cu gândirea negativă, iar în al doilea caz cu gândirea pozitivă. Modul de abordare diferențiază. El se învață, se educă, dar are la bază psihologia fiecăruia.

Învățarea atitudinii corecte, pozitive în fața vieții se face fie prin educație, de către părinți, fie prin autoeducație, citind cărți, participând la seminarii de dezvoltare personală. Așa vom afla că în viață "atitudinea conteaza" (Jeff Keller).

Astfel, revenind la motto, prin adoptarea unei atitudini pozitive în fața unei experiențe nefericite, omul va trece mult mai ușor și mai întelept prin ea. Va fi conștient de alegerea pe care o are de făcut: să fiu lucid, știind că va trece sau să sufăr? Având atitudine pozitivă, omul va alege ce-i mai bine: să fie lucid, să ia măsurile corecte pentru ca repercursiunile asupra sa să fie minime. Aceasta pentru că el știe că experiența va trece, se va sfârși, iar el va depăși momentul. Asta înseamnă să vezi partea plină a paharului, să iei de la viață lucrurile în sens pozitiv, să profiți de fiecare experiență, bună sau rea, pentru a-ți imbogăți cunoașterea.

Însă oamenii care au o atitudine negativă ce vor face? Cum vor reacționa? Ce vor câștiga după o experiență nefericită?

Acești oameni vor parcurge aceeași experiență cu sufletul greu, incărcat cu gânduri  pesimiste („Ia te uită, să mi se întâmple tocmai mie!”, „Ce voi face acum cu nenorocirea asta?”), vor fi triști, supărați, poate chiar depresivi. Pentru ei va fi aceeași experiența ca și pentru optimiști, însă afectarea lor va fi infinit mai mare.

Se pune întrebarea: oare merită această perspectivă negativă asupra experiențelor nefericite? Sigur că nimeni cu un psihic normal nu se poate bucura de o experiență nefericită. Însă un om optimist va fi mai puțin afectat decât unul pesimist.

Dacă afectarea nu s-ar resimți la nivel fizic sub forma unor boli, poate că nu ar avea atâta importanță. Însă, din păcate, suferința datorată unor experiențe nefericite prin care viața ne face să trecem, își lasă amprenta din plin asupra stării noastre de sănătate.

Majoritatea bolilor se instalează pe fond psihic. Sunt bine cunoscute cazurile de diabet, cancer instalate după pierderea cuiva drag, după un divorț sau după catastrofe naturale. Acești oameni care se îmbolnăvesc, se îmbolnăvesc tocmai că privesc viața cu un pesimism exagerat, neacceptând că viața are un început și un sfârșit, că viața este compusă din episoade, că nu se termină lumea, totul poate fi reconstruit, și, ce-i mai rău, nu-și dau seama că puterea de a rezolva stă în ei înșiși. Oamenii în general, nativ, doresc stabilitate, ori pierderea omului drag de lângă tine după o viața trăită împreună, poate fi o imensă încercare. Am fost martora unei astfel de tragedii, dar am fost uimită de filozofia cu care soțul văduv își explica situația: „S-a terminat un episod frumos, dar viața merge înainte; voi învăța să trăiesc altfel decât până acum”. Este o filozofie a câștigătorului; cred că vine atât din atitudinea în fața vieții (dobândită), cât și din instinctul (nativ) de supraviețuire. Acest om nu vrea să se lase doborât de viață, iar modul de abordare a situației îl face să depășească momentul nefericit mai ușor decât ar fi de așteptat, evitând astfel o îmbolnăvire fizică. Acest om își va reveni și se va bucura de viață.

A te bucura de viață. Oare ce să înțelegem? Poți să te bucuri cu motiv sau fără. Cu motiv, este de înțeles, dar să te bucuri fără motiv? Este posibil? Da, se poate având o atitudine optimistă, senină. Orice clipă îți poate oferi bucurie: raza de soare care îți bate în geam, vântul care adie prin pomi, o floare minunată care tocmai a înflorit, un copil care aleargă după o minge. Toate acestea sunt minunile vieții, sunt motive de bucurie pentru omul optimist, pozitiv, care a învățat să se bucure din plin de viață. Poate el nu a fost așa de la începutul vieții sale. Poate că a devenit atât de înțelept în urma unei experiențe nefericite. Iată cum o experiență tristă poate schimba în bine viața și felul de a fi al unui om.

El, omul înțelept, a învățat o filozofie simplă, dar atât de adevărată, așa cum descrie Ion Radu -Tomșa în "Ecopsihologia": "Departe de a exprima apatie și neangajare, înțeleapta expresie "așa a fost să fie" ne salvează sufletul de autoculpabilizare și depresie, indică un "respect de sine" superior, singurul care contează la examenul conștiinței de sine. [...] "Să te mulțumești cu tot ce-ți vine" indiferent că se reclamă din creștinism, budismul zen sau alt sistem filozofic, este suprema înțelepciune."

Mai sus aminteam  de instinctul de supraviețuire. Este natural, este genetic, este înnăscut. În motto se spune că a trăi experiențele este obligatoriu. Aș vrea să rămânem puțin aici. Am observat că nu e obligatoriu. Mulți oameni, mai puțin pregătiți psihic pentru viață, aleg să nu le trăiască. Să abandoneze drumul lor prin viață atunci când au un moment de răscruce. Să arunce la coș darul divin, viața. Ei dau dovadă de cea mai mare lașitate, dar, de asemenea, aleg să rănească de moarte pe cei dragi.

Însă am văzut și oameni bolnavi, unii chiar incurabili, care aveau o furie de a trăi, care luptau pentru fiecare minut din viața lor. Oamenii aceștia și-au programat mintea astfel încât să se vindece singuri. Puterea de a nevindeca o avem în noi, totul e să știm să exploatăm această imensă comoară pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.

Exista o vorba în popor: „Dă, Doamne, românului mintea de pe urmă!” Aceasta înseamnă că românul (omul) capătă din experiențele trăite de-a lungul vieții înțelepciunea maxim posibilă.

Concluzia mea este că, într-adevăr, orice experiență merită a fi trăită, chiar dacă la momentul respectiv pare o pedeapsă. Însa în timp ea se va dovedi benefică. Astfel încât chiar dacă nu te bucuri de ea, măcar privește-o pozitiv, ca pe un fapt ce te va întelepți, te va îmbogați spiritual. „Gândirea pozitivă, spre deosebire de cea negativă,  te va determina să faci orice lucru mai bine”, așa spune Zig Ziglar, autor american de cărți de literatură motivațională, literatură ce are la bază conceptele lui Abraham Maslow de psihologie umanistă.

Faptul că ne bucurăm sau nu de experiențele vieții ține strict de atitudinea noastră. Însă atitudinea optimistă, pozitivă ne va determina să „gustăm” viața, să trăim clipa, (da, "Carpe diem") să avem mereu zâmbetul pe buze, astfel vom fi un model pentru ceilalți de lângă noi, vom oferi permanent celor ce ne înconjoară din optimismul și atitudinea noastră pozitivă. Îi vom influența în bine, le vom schimba optica asupra vieții.

Așadar, să fim optimiști și cu zâmbetul pe buze! Viața ne va încerca, depinde numai de noi să trăim frumos!