joi, 26 decembrie 2013

Ploaia de lacrimi

http://www.youtube.com/watch?v=fVv5kGPrqGk&list=PLRH12yF9GljPJgkok95Q1Vu25TdY4REEW

Ascultati pe Vivaldi si a lui ploaie de lacrimi!

De cate ori am plans in viata aceasta? Poate de bucurie, poate de tristete ori de disperare...
Valuri de lacrimi s-au scurs din suflet prin portile sale: ochii. Sufletul a cernut picaturi de lacrimi transformandu-le in adevarate ploi, in ploi de lacrimi. Aceste ploi au udat universul, inseminandu-l cu bucurie, tristete sau durere, facand posibil sa rasara sentimente care ne-au invaluit pe noi si pe cei de langa noi.

Prima ploaie de lacrimi din viata noastra a fost chiar in primele momente ale existentei noastre pamantene. Oare ce fel de ploaie a fost aceea: de bucurie sau de tristete? Eu cred ca de disperare, trauma nasterii, jungla de stimuli fac bietul copilas sa dispere: unde am ajuns? Ce se va intampla cu mine? Cu ce am gresit? Oara mama m-a parasit? De aceea, punand copilul la pieptul mamei, bataile inimii sale il linistesc, ii amintesc de clipele de calm si siguranta petrecute in pantecele ei.
Asadar, ne incepem viata printr-o ploaie de lacrimi de disperare. Ne marcheaza existenta? Probabil ca da. 
Apoi apar alte ploi de lacrimi: cand ne despartim mama la gradi, cand un bunic ne paraseste plecand intr-o lume mai buna, cand traim prima dezamagire in dragoste...
Dar si la prima serbare, cand primim valuri de aplauze, cand oferim mamei o felicitare lucrata cu ajutorul doamnei invatatoare de ziua ei, cand primim recunoasterea meritelor la scoala, la nunta, la nasterea copiilor. Si in multe alte ocazii fericite. 

Asadar, ploaia de lacrimi este prezenta permanent in viata noastra. Ca este ploaie, furtuna sau doar o ploicica, ea exista. Face parte din noi.
Iar rolul ei este indiscutabil: este un fenomen prin care sufletul exprima preaplinul sau.

miercuri, 4 decembrie 2013

Frica de a trai clipa

Cand ne-a dominat ultima data frica? Frica de a trai? Si ce ne-a adus ea bun in viata?
Frica de celalalt, de gura lumii, de ochii lumii, de urechile ei, frica de iubire...
Frica este bariera impusa constient pe drumul nostru prin viata.
Frica este o emotie destinata celor ce nu au suficienta incredere in propriile forte, in propria gandire, in propriul eu.
Frica domina persoanele care nu-si pot asuma consecintele.
Frica este emotia negativa ce ne marcheaza viata.
Frica aduce dupa sine un sir de regrete.
Frica ne face sa nu putem trai bucuria clipei, oricare ar fi ea.
Frica cioparteste fericirea.
Frica urateste chipul pentru ca urateste sufletul.
Frica ne risipeste viata...

marți, 26 noiembrie 2013

Interior - exterior


Nu exteriorul, chipul, conteaza, ci ceea ce se gaseste in interior, sufletul...

Dumnezeu a dat oamenilor un trup si un suflet.
Uneori trupul este frumos si sufletul de asemenea. Alteori trupul este frumos, iar sufletul urat. Si mai este un caz in care si trupul si sufletul sunt urate. Insa cu munca si vointa, acesta din urma se poate transforma in trup urat si suflet frumos. Sigur ca acesta categorie exista si ea. Oare de ce Dumnezeu a pus intr-un trup urat un suflet frumos?

Omul frumos si la trup si la suflet este de pus la icoana, de pretuit si de ingrijit.

Omul frumos la trup, dar urat la suflet trebuie ajutat. El are o frumusete undeva ingropata, nici el nu mai stie unde. Trebuie doar condus catre ea si ajutat sa o scoata la suprafata. Este o munca ce se poate face doar cu acordul omului in cauza, el trebuie sa participe cu toata convingerea.

Omul urat si la trup si la suflet este cazul cel mai provocator pentru cei din jurul sau. Si el cu siguranta are ceva bun si frumos, insa uratenia trupului il face sa se ascunda si de ceilalti, dar si de el insusi. Suferinta acumulata de-a lungul vietii s-a asezat strat dupa strat si a cimentat sufletul sau bun, scotand la suprafata numai reactia sa fata de cei din jur. Reactie care numai pozitiva nu poate fi, experimentand frustrarea, mania sau ura. 

Omul urat la trup, dar frumos la suflet este de fapt un om frumos pe de-a-ntregul. Sufletul frumos razbate pe chip, luminandu-l si pictandu-l cu cele mai frumoase culori din lume: culorile iubirii. Da, Dumnezeu l-a iubit cand i-a daruit un suflet frumos, stiind ca astfel frumusetea lui exterioara va veni din frumusetea interioara, cea a sufletului.

Oricum ar fi trupul, sufletul isi pune amprenta pe trup, devenind hotarator pentru imaginea exterioara. De aceea se spune ca nu chipul conteaza, ci sufletul...


Masca lui, masca ei


Da, e recunoscut faptul ca purtam masti. Si noi, femeile, si ei, barbatii.
Masca sociala o punem dimineata dupa ce ne-am spalat frumos pe fata. Si o dam jos de abia seara, cand spectacolul de peste zi s-a terminat.
Atunci avem masca personala, asa buna sau rea, frumoasa sau urata, dar cel mai important, reala.
Dar cea sociala nu este reala? Nu chiar, este cea personala asezonata dupa moment si context. Flexibilitatea, adaptabiltatea sunt elementele ce modeleaza masca sociala. Ne adaptam la mediu, incercand sa supravietuim. 

Cazul ideal este ca masca sociala sa se potriveasca peste cea personala. Este provocarea suprema sa iesi din casa cu masca personala la vedere. Sa o expui lumii, criticilor sau admiratiei. Sa te mandresti cu ea: "Ia te uita ce masca personala am! Nu e grozava?"
Insa drumul pentru a ajunge aici inseamna munca cu tine insuti, dezvoltarea ta depasind barierele impuse de masca sociala. Inseamna incredere in sine, iubire de sine.

Se spune ca femeile au o masca de infrumusetare pe chip. Sau poate asa este perceputa. Ea are rolul de a sublinia trasaturile, de a le pune in evidenta pentru a face place oamenilor din jur, si de ce nu, femeii insasi. Este masca inofensiva de care sinele femeii are nevoie ca o confirmare a propriei imagini. O face sa se simta bine. E bine? E rau?  Nu conteaza.

In ultimul timp, masca de infrumusetare au imprumutat-o si barbatii, unii, ce-i drept. Oare de ce? Nu mai au incredere in propria masca personala? Tind prea mult la tiparele de frumusete masculina promovate de media? Aici astept parerea unui astfel de barbat, sa ne impartaseasca din trairile sale ce l-au determinat la adoptarea mastii de infrumusetare.
Pentru majoritatea femeilor, idealul de frumusete masculin consta in aspectul nativ, nu efeminizat si "imbunatatit". Mai degraba as trimite un astfel de barbat sa-si descoasa sufletul, sa vada ce lipseste acolo si trebuie umplut cu masca de infrumusetare.

Da, masti peste tot, de tot felul, masti de care depindem mai mult sau mai putin, masti pe care le schimbam, masti pe care le iubim sau pe care le uram...

Iubire nechemata


Mergi pe cararile vietii. Poate alene, uneori alergand, alteori privind in jur nedumerit.
Esti intr-un echilibru. Uneori stabil, alteori de-a dreptul instabil, insa per total este stabil. Mergi pe o barna ingusta, insa experienta te-a invatat sa-ti tii echilibrul.
Aparent totul este la locul lui: si inima si creierul. Simtirea si ratiunea...
Intr-un moment, drumul tau se intersecteaza neasteptat cu drumul altui om. Si va priviti in ochi. Si va recunoasteti. Poate un deja-vu? Sau poate piesa de puzzle care lipsea pentru ca echilibrul sa fie permanent stabil? Ocazie cu care inima pompeaza mai repede sangele spre creier, spre stomac, inspre tot corpul amortit de atata echilibru fortat.
Insa creierul reactioneaza, trezit la viata: "nu-mi trebuie, am echilibrul meu cu care m-am obisnuit. Mai schioapata el cateodata, dar ma descurc..."
Si asa incepe batalia inima - creier, simtire - ratiune. Cine n-a trecut prin aceasta batalie?
Finalul este dictat de cel mai puternic, asa, ca si in basme. Important este sa te simti bine cu hotararea luata, sa nu ai regrete si sa nu ranesti sufletul intalnit.
Cam multe conditii, nu? Aici intervine arta negocierii cu tine insuti, cu creierul si cu inima, dar si cu sufletul celuilalt. Cati nu raman in relatie pentru a nu rani pe celalalt? Stim cu totii ca multi. Insa ma intreb: oare ramanand pentru a nu rani, nu isi ranesc propriul suflet? Sunt ei constienti ca se autoflageleaza? Nu va veni oare un moment al regretelor, de cele mai multe ori tarzii? Desi se spune ca "niciodata nu e prea tarziu", sunt lucruri in viata pe care nu le mai poti recupera, trai...
Decizia este capitala. Si pentru fizic, si pentru psihic. Caci o decizie in neconcordanta cu simtirea va duce la tensiuni interioare, la macinare si apoi la boala. Corpul va riposta pedepsindu-va: se va autoflagela si el, imbolnavindu-se.
Ma gandesc la faptul ca o solutie de necontestat este sa accepti iubirea in viata ta, asa nechemata cum este ea. Sa o lipesti de sufletul tau si sa-i accepti puterea pe care ti-o transmite in fiecare celula a corpului. Plin de energie, el, corpul va continua plimbarea pe cararile vietii, marcat de un zambet fericit. Poate alene, uneori alergand, alteori privind in jur nedumerit, dar mereu FERICIT.

duminică, 24 noiembrie 2013

Iubirea si frica



Mi-a atras atentia un titlu de carte al unui autor, Jampolsky, "Iubirea inseamna renuntarea la frica".

Da, asa este. De abia cand lasi frica deoparte, te apropii de iubire. Ai curaj sa iubesti. Iti asumi iubirea.
Frica este paralizanta pentru suflet, el se inchide in sine si nu mai poate primi iubirea, principala lui preocupare fiind sa se pazeasca, sa fie cu ochii in patru, nu cumva sa se intample ceva rau.
Exista si frica de a iubi din cauze absolut de inteles: o experienta trecuta soldata cu o mare dezamagire si cu un munte de suferinta. Se poate intelege, dar pentru moment, din empatie cu persoana cu sufletul sfaramat. Dar daca tinem la acea persoana, inseamna sa ii aratam ca iubind din nou poate renaste, se poate inalta peste nivelul la care este, poate evolua. Astfel de persoane trebuie sprijinite, trebuie educate sa accepte iubirea in viata lor cu bratele deschise, uitand de frica.
Frica de a iubi pentru a nu suferi este lasa, sigur va veni vremea cand persoana va regreta aceasta lasitate. Insa de cele mai multe ori este tardiv...


vineri, 22 noiembrie 2013

A fi singur in doi



Nu cred ca exista om care sa nu fi trait singuratatea in doi intr-o relatie. Sau poate exista, dar atat de rar, incat, statistic, nu mai conteaza.
Vorbind cu oamenii iti dai seama ca singuratatea in doi a devenit o epidemie printre sufletele asezate laolalta.
Desi pare incredibil, e atat de real, incat doare aceasta singuratate. Dupa ce te-ai legat sufleteste de un om, dupa ce ai acceptat impartitul bunelor si relelor impreuna, dupa ce ai cladit impreuna cu el nu doar vise, ci si un copil, o casa, se instaleaza intre voi, in mod perfid, ea, singuratatea.
Isi face loc, impinge in stanga si in dreapta si incet-incet va desparte, traseaza o bariera, inalta un zid si, ranjind multumita, troneaza pe piedestalul ei.
Cum sa iesi? Cum sa darami zidul? Cum sa te apropii de sufletul care altadata era una cu al tau?
In primul rand, trebuie sa iti doresti lucrul acesta. Este primul si cel mai important pas.
Apoi, trebuie sa incepi sa sapi la baza zidului, folosind dorinta si speranta.
Caramida cu caramida, zidul poate fi demolat. Trebuie sapat insa din ambele parti. Asa cum s-a ridicat din ambele parti, tot asa trebuie si demolat.
Ce motivatie ar avea cei doi pentru a-l darama? Poate o viata mai buna, mai implinita, chiar mai fericita.
Insa pentru a ajunge la aceasta dorinta de regasire este necesara constientizarea singuratatii. Si, apoi, abandonarea orgoliului de a nu face primul pas, de a nu declansa o discutie sincera.
De cele mai multe ori apar in minte idei mai simplu de infaptuit, care nu cer efort si chiar lupta. idei care aplicate par ca te aduc in randul oamenilor trecuti prin viata. Si in acest fel, usor-usor, posibilitatea de a te regasi este din ce in ce mai mica, se dilueaza cu fiecare dicscutie in contradictoriu, cu fiecare clipa de nesinceritate, cu fiecare vorba aruncata cu rautate inspre celalalt.
Si relatia se destrama din necomunicare, din orgoliu, din lasitate.
Lasand in amintire visele comune si de cele mai multe ori, suflete de copii sfasiate intre cei doi parinti.
Dupa ani petrecuti astfel, vine o zi cand facand bilantul sufletesc, ajungi la concluzia ca ai gresit enorm ramanand in relatia marcata de singuratate, de minciuna, de lasitate, de comoditate. Toate acestea se platesc. Si nu platesc numai cei doi, ci si copiii carora, zice-se, li s-a facut un bine atunci cand parintii au ramas impreuna, asa, singuri, dar in relatie.
Daca la ora de dirigentie s-ar dezbate acest subiect, oamenii ar patrunde in viata cu lectia facuta, cu alarma setata pe "a nu fi singur in doi si consecintele fatale in viata mea si a celor din jur".
Sau macar daca tinerii ar citi... Sau daca ar participa la seminarii... Sau daca si-ar deschide sufletul, lasand sa patrunda informatia citita de altii...
Intre timp, oamenii traiesc singuri langa partenerul lor, fara a-si dea seama de asta. De fapt, isi dorm viata...


Cand iubirea pare ca se destrama...

Iubim si vine un moment cand iubirea pare ca se naruie... Din pacate... Din nefericire... Se intampla...
Cum depasim momentul? Cum putem invata din nou sa traim? Cum reinviem?
Cu greu, dar nu imposibil.
Durerea e sfasietoare, viitorul pare fara sens, dureros de fara sens...
Amintirile ne inconjoara, placerea amintirilor doare atat de mult, incat taie respiratia...

Insa trebuie sa ne ridicam de unde am cazut, da, de acolo de pe norisorul pe care il imparteam cu iubirea, sa ne scuturam de praf si, incet-incet, sa invatam sa mergem iarasi pe cararile vietii. Invatam singuri, sprijinindu-ne pe carti sau invatam sprijinindu-ne pe umarul unui prieten.

Ce ne motiveaza sa mergem mai departe? Tocmai iubirea. Chiar daca ea pare pierduta, totusi ea este prezenta, se transforma in energie, ne da aripi sa mergem mai departe. Si sa privim in urma cu drag, cu recunostinta catre Cel de Sus ca a permis sa traim acea mare iubire.
Si ea, iubirea, ne invata sa zambim gandindu-ne la ea. Cum sa nu zambesti cand iubirea este cel mai minunat fapt care ti se poate intampla?

Iubirea a venit si a plecat, doar aparent, caci ea a lasat in suflet urme pretioase, presarate cu praf de aur, pe care nimeni nu ti le poate lua. Sunt ale tale pe vecie. Pleci cu ele pe lumea cealalta si tot cu ele te intorci in alta viata. Sunt o mostenire sfanta pe care numai ea, iubirea, ti-o poate da.
Poate de aceea eu am spus ca iubirea pare ca se destrama, este doar o iluzie, caci ea va ramane in tine pe vecie...

Dor de mama


Ma pregatesc sa devin psiholog. Trebuie sa stiu sa ma stapanesc in fata emotiilor, sa le gestionez pe ale mele si sa ii ajut si pe ceilalti sa o faca. Asa ar trebui... Dar cand vezi o asemenea imagine, in care un suflet amarat de copil viseaza, tanjeste la dragostea si imbratisarea mamei, se spulbera toate conditiile de mai sus. "Trebuie" devine optional...
Ma inmoi si ma scurg privind imaginea, mi se rupe sufletul de mila acestui biet sufletel.
In acest timp, mame abandoneaza copii, conducatori condusi de orgolii si bani comanda bombardarea civililor, copii isi pierd mama, copii se pierd de mama, copii raman singuri...
Omenirea face tot ce poate pentru a desparti copiii de mama.
Iar ei, copiii, ajung asa, disperati dupa o imbratisare...
Ajung schiloditi in suflet, bomba nu le-a omorat doar mama, ci si sufletul...
Copii care vor fi marcati pe viata de lipsa de afectiune, de dorul de mama...
Bine, vedem si ce facem? Pai nimic, mai scriem pe blog, mai varsam o lacrima, dar cu ce ajuta asta? Cu ce se alege copilul? Oblojim sufletul lui? Nu.
Stiu ca n-as putea salva lumea, dar macar as incerca...
Poate nu singura, dar poate impreuna vom reusi...
Si in timpul asta, copilul se intreaba: "Cum o fi sa te imbratiseze mama?"

marți, 19 noiembrie 2013

Saruta-ma...


O minunata poezie de Magda Isanos:

"Sarută-mă

Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îti vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Si toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţă nouă şi de primăvară."

Oare un om care nu a trait asa ceva poate scrie asemenea randuri? Eu cred ca nu. Si mai cred ca aceasta poezie a venit ca un pansament peste "ochii grei de-atata plans".
Este de inteles ca poti scrie cu atata daruire si pui suflet in acest fel numai daca starea sufleteasca iti permite. De aceea cred ca toate marile scrieri au fost alimentate din trairi profunde, din suflete arzande, din preaplinul inimilor.
Poate de aici si traiul boem? Ca sursa de inspiratie? Sau invers? Trairile boeme au generat scrierile?
Nu conteaza! Bucuria de a citi randuri rupte din suflet conteaza!

Psyche


Psyche - in mitologia greaca, zeita a Sufletului, sotia lui Eros (Dragoste)  si mama Hedonei (Placerii).
Ce poate fi mai frumos? Din reunirea Sufletului si a Dragostei se naste Placerea.
Dintotdeauna omenirea s-a intrebat cum arata sufletul si unde salasluieste el. Si iata ca un pictor si-a imaginat Sufletul ca si in imaginea de mai sus, zugravind o frumoasa zeita ce a fermecat pe fiul Afroditei, Eros. Apuleius zugraveste in "Metamorfoze" povestea lor de dragoste, o poveste tragica, dar cu un final fericit.
Da, pictorul avea un suflet frumos, insa nu orice suflet arata asa. Din pacate...
Dar acum, cu pictura aceasta sub ochi, vreau sa vorbim doar despre suflete frumoase, colorate in culorile armoniei, ale iubirii, ale pasiunii...
Hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Sa ne imaginam ca pictam un suflet. Propriul suflet. Ce culori ar predomina? Optimiste, pastelate sau pesimiste, innegurate? Va avea culoarea dragostei sau a urii? Poate a bucuriei sau poate a tristetii?
Sufletul se vede pe fata. Mai precis, ochii zugravesc sufletul. Incercati sa vedeti lumina din ochii celuilalt. Nu exista? De abia licareste? Atunci stati langa om, incercati sa-i aprindeti luminitele din ochi. De fapt veti picta sufletul in culorile pastelului si astfel ele vor reflecta in irizarile ochiului.
Da, iubesc pictura lui Psyche. Are culorile unui suflet impacat, fericit, linistit, iubit.
Dezirabil acest suflet, nu?

Cand paharul se umple si se revarsa

Am o varsta. Toti avem, nu? :)
Dar am o varsta cand vad cu alti ochi lumea din jur. Cu ochi de intelept, asa imi place sa cred.
De multe ori ochii de intelept nu sunt buni. Ce vad ei e adevarul crud, urat, dezbracat de bun simt si iubire.
Vad oameni care urasc, invidiaza atat de mult, incat la un moment dat se sufoca si varsa pe dinafara toata ura lor, improscand totul, relatia, sentimentele, prietenia, apropierea, intelegerea, tot, tot, tot...
Ce e mai rau este ca nimic nu mai poate fi ca inainte, nu poti lua un burete si sterge improscarea. Nu te poti uita in alta parte ca si cum nu s-a intamplat nimic. Nu poti ierta decat daca te ridici macar o treapta peste situatie, privesti de sus, te detasezi si spui: "Inteleg si imi pare rau pentru el/ea. Insa mai are de lucrat cu el/ea insusi/insasi pentru a depasi asemenea sentimente negative."
Si daca crezi ca poti face ceva pentru acel om, te oferi intr-un mod subtil sa-l ajuti. Si pedeapsa lui va fi transformata in ajutor si binefacere.
Se cheama altruism. Se cladeste pe empatie si iubire de semeni.
Cati putem fi asa? Cata evolutie sta la baza acestui altruism? Si cata intelepciune?
Scriu si incerc sa-mi imaginez cum ar fi o lume cu ceva mai multi altruisti. Ceea ce ar duce la mai putini invidiosi.
Si ar fi tare benefic pentru ei. Caci invidia si ura sunt surori si impreuna macina sufletul. Il gauresc ca pe o sita. Iar cand dragostea va vrea sa se cuibareasca in suflet, va curge prin gaurile sufletului. Ea niciodata nu va putea salaslui in acel suflet gaunos. Pacat!
Cum sa facem sa devenim toti iubitori cu tot sufletul? Sa nu permitem celor doua surori rele sa ni se infiltreze in suflet. Sa primim doar dragostea, frumosul, prietenia, bucuria...
Sa ne hranim cu iubire de semeni! E mult mai benefic pentru toata lumea. Restul nu conteaza!
Si ca sa inteleaga si invidiosii: cu cat invidiezi pe cineva pentru ceva, cu atat mai putin vei ajunge la respectiva implinire personala!
Deci, zambiti si iubiti!

joi, 3 octombrie 2013

Ura celui ce te-a iubit?

Am citit o postare pe facebook care suna asa: "Sa te fereasca Dumnezeu de ura celui ce te-a iubit cel mai mult!"
Eu nu inteleg: iubesti si apoi urasti? De ce? A fost dragoste adevarata? Sau doar ti s-a parut?
De foarte multe ori confundam dragostea cu atractia. Nimic nou sub soare. Poate doar in acest caz cel ce "iubeste" poate apoi uri. 
Pentru ca altfel... Daca inima ta a batut cu putere, daca fluturasii au zburat in stomacul tau, daca picioarele s-au inmuiat de emotie, cum poti apoi sa urasti? Cum inima sa simta ura dupa atat fericire? Doar te-a iubit cel mai mult...
Nu, eu nu sunt de acord. O inima atinsa de aripa iubirii ramane vesnic sensibila.
Ura nu e buna si nu o doresc nimanui. Ea macina organismul pe dinauntru, dar nu numai. Este perversa, ataca si fata, trasaturile altfel frumoase, se schimonosesc. Nu, un chip peste care a zburat iubirea, mangaindu-l, nu se poate schimonosi.
Cel ce te-a iubit cel mai mult te va pastra in inima lui. O viata. Si dupa viata...

joi, 12 septembrie 2013

O lume nebuna, nebuna, nebuna


Cand am inceput sa scriu mici postari mi-am propus sa scriu despre inima, suflet, simtire. Nu m-am gandit o secunda ca voi scrie despre stiri. In fond, acum am sa scriu despre lumea inconjuratoare.
Zilele acestea s-au intamplat evenimente care au patruns prin fortareata pe care mi-o construisem ca sa ma apere de urat, de monstruozitate, de kitsch, de flecareala, de telenovele si manele, de oameni mici si urati la suflet. Mi-am construit o lume in care sa ma pot bucura de valorile normale, de ce e frumos, sa-mi ofer clipe de relaxare si bucurie.
Si ce a patruns in fortareata mea? Au patruns fapte care mi-au atins sufletul, producand dorinta de a scrie. Pana la urma tot din suflet si despre suflet scriu.
Despre sufletul meu si al vostru, marcat de lucruri care terifiaza, intristeaza, aduc suferinta si coloreaza in negru zilele pe care le traim.
Sunt o persoana care nu urmareste stirile si primeste doar pe mail buletine ale unor agentii de presa. Citesc titlurile si apoi le sterg. Insa de la o vreme nu am mai putut face doar atat. Stirile depasesc limitele normalului.
Copil ucis de caini - Doamne, ce tragedie!
Proiect de mutilare a mediului - Doamne, ce marsavie! Si ca sa fie complet, oameni disperati dupa o slujba, fie ea si mizera, refuza sa iasa din subteran.
Caini ucisi - Doamne, ce neputinta! De ce nu se poate rezolva si altfel? Fiinte lasate de Dumnezeu... Din neglijenta unora si prostia altora s-au inmultit nepermis de mult si fac rau. Neputinta omului de a stapani si rezolva o situatie.
Tanara amenintata cu cutitul in buricul targului si apoi violata. Doamne, cata nepasare pe de o parte si cata agresivitate animalica, de cealalta! Cum sa treci pe langa o femeie vizibil afectata fara sa suni macar la 112? Fara sa te gandesti ca maine poti fi tu in locul ei? Sau fata ta? Sau mama ta?
Femeie ce trage cu pistolul in partenerul de trafic! Doamne, cata agresivitate la amandoi! Caci sunt convinsa ca ea n-a tras degeaba.
Doamne, cat ne mai rabzi? Pana unde vom ajunge? Unde sunt buna crestere si bunul simt? Unde sunt respectul si scuzele, vorba buna si intelegerea?
Si iar vreau sa intru in fortareata mea, dar se pare ca acolo ma sufoca toate acestea. De aceea am iesit, sa scriu si sa pot respira. Din nou. Pana la o noua intamplare tragica...

luni, 9 septembrie 2013

Oameni sau ingeri?


Oameni sau ingeri sau poate ingeri cu chip de om.
Se intampla macar o data in viata sa intalnesti oameni care iti schimba cursul ferm al vietii.
Te crezi pe un drum clar, batatorit de gandurile tale de viitor, mai roz sau mai gri, dar hotarate. Si mergi in ritm propriu, uneori mai alene, alteori alergand, insa cel mai adesea la pas. La pas singur sau la brat cu cineva. Ai in fata un viitor. Pe care crezi ca-l vei atinge asa cum este el conturat in mintea ta. Si eventual a celui de langa tine.
Deodata, in calea ta apare un om/inger care, prin cateva piruete mestesugite mai mult sau mai putin, te ameteste si pierzi directia, punctul de sprijin, incepi sa te indoiesti de viitor si cauti un reazem. Vertijul care te apuca este uneori bland, alteori te prinde ca o tornada, te rasuceste incat nu mai stii nici unde iti este capul.
Astfel, drumul tau in viata isi schimba coordonatele. Viitorul nu mai este asa cum l-ai imaginat anterior. Poate nici partenerul de la bratul tau nu va mai corespunde noului viitor, un viitor ca un curcubeu pe un cer de vara dupa ploaie.
Cand intr-un sfarsit vertijul se incheie, stai cat de cat pe picioarele tale, ti-ai gasit sprijinul in tine si pornesti pe noul drum catre noul  viitor cu vechiul/noul partener sau de-a dreptul singur.
Omul/ingerul insa au disparut asa cum au aparut, deodata. Ramai descumpanit, uitandu-te in jur: "Bine, dar de ce ai disparut? Doar mi-ai aratat calea spre un nou viitor, credeam ca impreuna il vom atinge!"
Ceea ce nu intelegi este ca omul/ingerul si-a indeplinit misiunea si a plecat. Atat a fost sa fie. Rolul sau a fost sa-ti schimbe drumul, sa te puna pe calea ce te duce la implinirea menirii tale. Acea menire care este scrisa in stele.
Si pana la urma ce a fost: om sau inger? Eu cred ca un inger cu chip de om. Desi pana la urma nu mai conteaza. Putem sa-i spunem oricum, el si-a facut treaba si a plecat mai departe pe drumul sau hotarat tot de stele, avand la capat un viitor colorat pe care il va atinge singur sau la brat cu cineva. Altcineva... 

joi, 1 august 2013

Dorul calator


Dorul, desi nu este specific uman, ne defineste, ne aseaza pe o treapta superioara in ierarhia vietuitoarelor pamantene.
Dorul este o emotie dureros de vie ce poate fi alinata prin prezenta celui ce provoaca aceasta emotie. Prezenta fizica sau macar virtuala. De cate ori nu ne-a fost dor de o persoana pe care vazand-o pe ecranul calculatorului am capatat o stare de bine?
Insa suferinta este imensa atunci cand persoana de care ti-e tare dor este intr-o alta lume, cea a ingerilor. Atunci nu mai ajuta decat fotografiile si obiectele personale ale acelei persoane. Acele obiecte care devin fetisuri pentru cei ramasi in urma lui, adulate si puse la  loc de cinste.
Ne e dor de o multime de fiinte sau obiecte, de locuri sau de activitati. Pentru ca avem inima si pentru ca iubim: iubim copiii, partenerii de viata, iubim pictura, muzica sau literatura, iubim sa schiem sau sa patinam, sa dansam sau sa ne plimbam.

Ce ne facem cand auzim pe cineva spunand cu nostalgie: "mi-e dor de timpurile trecute"? Acel cineva nu-si poate potoli dorul decat rememorand perioada trecuta. Caci unele lucruri sunt irecuperabile, de neinlocuit, iar dorul pentru ele devine acut. Desi se spune ca timpul vindeca dorul, nu este adevarat, dimpotriva, il acutizeaza, apoi devine cronic.
Dorul, in incercarea lui de a-si gasi alean, umbla prin lume, cauta, scotoceste, calatoreste. 

Dorul calator... Daca-l intalniti, dati-i o mana de ajutor!

luni, 29 iulie 2013

Pasiuni


Care este pasiunea ta?
Eu am mai multe pasiuni (dar nu vi le spun pe toate ;) ): sa citesc, sa ascult muzica, sa calatoresc, sa scriu, imi plac copiii mici, cateii, plantele.

A avea o pasiune este un lucru minunat. Inseamna ca in viata te preocupa anumite lucruri: sa citesti, sa asculti muzica, sa cosi, sa pictezi, sa canti, sa dansezi, sa faci sport. Si lista poate fi muuult mai lunga.
Pasiune sau, mai trendy, se spune hobby (asa, ca sa rimeze). Pasiune poate fi o activitate, un obiect, o planta, un animal (sa zicem pisica sau catelul sau o broscuta), o masina, bicicleta, racheta de tenis, acul si ata...
Pasiunea se poate naste de cand esti un copil sau poate sa intre in viata ta pe furis.
Pasiunea merge brat la brat cu tine infrumusetandu-ti viata, dand rasplata creierului tau in modul cel mai nevinovat. Pasiunea te face fericit, iti indulceste clipele mai putin placute din viata, iti aduce zambetul pe buze, iti lumineaza privirea. Este tovarasul de viata cel mai modest: nu cere nimic, poate sta abandonat intr-un colt ani in sir, dar cand il bagi in seama ti se ghemuieste la piept si-ti ofera tot ce poate el mai bun.

Citesti si-ti spui ca nu ai nicio pasiune? Ia mai gandeste-te! Toata lumea e pasionata de ceva: de la carti la telenovele, de la sport la gatit, de la calatorii exotice pana la plimbari in jurul parcului.
Cand pasiunea se transforma in meserie se spune ca ti-ai implinit visul, ca esti un norocos sa faci zi de zi ce iti place mai mult.
Dar daca pasiunea nu devine meseria ta, nu trebuie abandonata ("n-a fost sa fie"), ci trebuie reinviata, pusa la locul ei in viata ta si fii sigur ca iti va fi tovaras fidel pentru restul vietii.
Astfel, pasiunea devine un prieten de nadejde care niciodata nu te va dezamagi, ci dimpotriva, te va recompensa. Caci doar de aceea este pasiune.
Si era sa uit: pasiune poti avea si vis-a-vis de o persoana. Dar asta este subiectul altei postari.

marți, 23 iulie 2013

Vesnica tinerete


"You are never too old to set another goal or to dream a new dream..." - C.S. Lewis
"Niciodata nu esti prea batran pentru a avea un nou scop sau pentru a visa la un nou vis..."

Sa fie aceasta incurajarea pentru ziua in care implinesc 47 de ani? Da, asa am hotarat.

Nu simt acesti ani, nu-i arat (zice lumea), deci nu-i am. Decat in acte, ceea ce nu conteaza.

Probabil ca daca voi muri la 80 de ani si atunci ma voi simti tanara. Este aceasta o lipsa de realism? Sau este vorba de optimism? Sau, pur si simplu, este vorba de un suflet tanar, vesnic tanar?
Veti spune ca modestia m-a ocolit. Dar sunt doar realista. 

Sa ai vesnic un suflet tanar te face sa fii vesnic tanar. Sa iubesti, sa ai teluri in viata, sa vezi mai mult decat rautatea lumii, sa adori  un fluture, o pasare, sa adori muzica si cartile, sa traiesti cu zambetul pe buze si sa te impaci cu tine insati, sa te iubesti pana la adoratie, sa crezi in tine si in Dumnezeu, sa intelegi ca ai venit pe lumea asta urata/frumoasa (dupa cum o considera fiecare, depinde in ce moment) cu un scop, sa te hranesti cu zambetul celor de langa tine, sa plangi cu ei, dar sa ii si faci sa rada, sa traiesti mai presus de regulile societatii, sa iei doar ce-i bun din  tot ce iti ofera viata, sa intelegi ca fericirea este la indemana ta si mai sunt atat de multe "sa..." incat e imposibil sa nu ne regasim cu totii macar in parte in ele.


Niciodata nu e tarziu sa avem un scop, un vis. Cui nu-i place sa viseze? Acela va imbatrani prematur. A visa inseamna a-ti face deja un plan, un scop, a avea pentru ce trai. Visul iti ofera o perspectiva, nu conteaza cat timp mai ai, conteaza ca ai pentru ce trai. Nu e prea tarziu pentru a visa nici la 80 de ani, nici la 90. In loc de a visa ce ai putea face? Sa te gandesti: "Oare o fi ultima mea zi? M-am trezit pentru ultima oara?" Sa fii trist si suparat pe toti si pe toate, cand poti trai frumos, cu zambetul pe buze si visul in buzunar! Nu putem acuza pe nimeni pentru viata noastra. O traim asa cum ne-am programat-o constient si inconstient.
Si totul pleaca de la cat de mult ne iubim. Daca ne iubim mult, inseamna ca ne vom oferi tot ce-i mai frumos, daca nu, nu.
Visul si speranta sunt ingredientele de succes ale unei vieti frumoase, vesele, optimiste! 

duminică, 21 iulie 2013

Neasteptata iubire

,,A întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.''- Krishnamurti

Sa apara iubirea in viata ta este un eveniment de nepretuit, mult dorit si asteptat. 

Atunci cand am dorit sa adaug o imagine, in mod involuntar am ales doua inimi pereche. Asta pentru ca in mod inconstient pentru mine iubirea inseamna doi. Desi...

Desi uneori inseamna doar unul singur, indragostit pana peste cap, iar celalalt indiferent sau cel mult magulit de asemenea iubire. Sau, mai rau, poate folosi iubirea ta, speculand-o. Acea iubire neimpartasita este cel mai greu de indurat. "A indura iubire!" N-as fi crezut ca e posibil, dar, din pacate, este.
Sa iubesti cu toata inima, sa respiri pentru iubitul tau, sa-i acorzi lui fiecare gand al tau zi si noapte, sa razi si sa plangi gandindu-te la el... Toate acestea sunt trairi exceptionale, insa firea umana asteapta recunoastere, reciprocitate. Cand acestea nu vin, se naste suferinta. Iar pe masura ce timpul trece, ea se inteteste. Pana cand? Pana la limita suportabilului, uneori cel ce iubeste clacheaza. Intr-o forma sau alta. Sau, in cazul in care depaseste momentul de maxima suferinta, ramane marcat in suflet pentru totdeauna. Iar totdeauna trebuie inteles ca atare, nu inseamna pana la moarte, ci si dupa.

Cel marcat de neiubire trece prin viata, apoi, cu un zambet amar pe buze si cu inima de cele mai multe ori impietrita. Doar intr-un colt al ei zace pentru totdeauna acea iubire neimpartasita. Poate parea paradoxal, dar acea mica si ascunsa comoara da energia necesara inaintarii pe drumul intortocheat si neasteptat al vietii. 

Asa cum a fost, neimplinita, iubirea da energia necesara inaintarii pe drumul vietii.
Nu cred ca exista om pe aceasta lume care sa nu fi trait o astfel de experienta. Insa, ce este mai important: nu trebuie considerata un esec, o ratare, ci o implinire. Iubirea ne este data de Dumnezeu, este divina, de aceea ea nu trebuie hulita, chiar daca este neimplinita. Multi care ies din astfel de experiente sunt cu sufletul acrit, bolnav si-si propun sa ocoleasca iubirea de aici inainte. Fundamental gresit!
Iubirea traita a fost o binecuvantare, doar stim ca este o pasare rara ce poposeste rareori in viata noastra, si atunci, doar cu voia Lui. Iubirea aduce momente atat de frumoase, emotii atat de minunate, indiferent de varsta. Poate mai tarziu traim mai intens aceste momente. De aceea este pacat sa refuzi ideea de a mai primi iubirea in viata ta.

Priviti inapoi cu dragoste, cu zambetul pe buze, retraiti momentele unice, minunate, binecuvantate si viata va fi mai roz, mai buna, mai blanda si mai fericita!

Probabil ca va intrebati ce legatura este intre iubirea neasteptata si cea neimplinita. Pai dupa o iubire neimplinita, in mod neasteptat poate aparea o alta iubire. Pe care o vom primi cu tot sufletul, o vom ocroti si creste cu drag. Insa iubirea apare doar daca nu o cauti cu infrigurare, cu obstinatie. Si e bine ca se intampla asa. Pentru ca atunci cand o intalnesti, are un gust mult mai dulce si o aroma imbatatoare. Tocmai pentru ca este neasteptata...

http://www.youtube.com/watch?v=9TP2GUkKGFQ&list=PLKuaSAtq6dT6m4uHmjbKJ208tNIAjC79M

luni, 15 iulie 2013

Iubire incatusata


"Iubiți-vă unul pe altul, dar nu încătușati iubirea:

Mai bine lăsați o mare mișcătoare între țărmurile sufletelor voastre.
Și stați împreună, dar nu prea aproape unul de altul.
Căci stâlpii templului stau unul de altul depărtați,
Iar stejarul și chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt."

Khalil Gibran - Profetul


Cati dintre noi reusesc sa iubeasca si sa lase libertate celuilalt? De ce atunci cand iubim tinem sa sufocam persoana iubita, sa-i luam libertatea, sa o acaparam, sa o controlam? De ce?


Primul raspuns ar fi: deoarece am cautat atat de mult iubirea, este atat de rara si de pretioasa incat atunci cand, in sfarsit, am gasit-o, nu putem risca sa o pierdem. Sau, alt raspuns, derivat din primul: pentru ca ne temem sa nu plece, Concurenta e mare, nu? Si mai vrem ceva: iubirea sa fie vesnica, sa dureze peste veacuri, sa ne invaluie de-a pururi.


Pentru a ajunge la performanta de a iubi si a da spatiu celui iubit trebuie urmat un drum lung. Lung, dar nu inaccesibil. Un drum presarat cu obiective de dezvoltare personala si de intarire a relatiei. Primul ar fi increderea in sine. Nu e un lucru simplu, presupunand mai multe probleme rezolvate: iubirea de sine, cunoasterea de sine si stima de sine. 
Alt obiectiv ar fi cunoasterea persoanei iubite. Aici e mai greu, depinde de fiecare in parte, de ceea ce doreste fiecare sa vada la persoana iubita. Si nu in ultimul rand, construirea in timp a unei relatii in care fiecare sa demonstreze ca este de incredere si sa castige increderea celuilalt.

Iubirea este o munca de echipa. Suna rau? Nu e munca? E si munca. Am vazut mai sus ca trebuie muncit pentru a aduce protagonistii relatiei si relatia in sine la un anumit nivel de dezvoltare, de incredere.
Bine, iubirea este un minunat sistem format din doi oameni si relatia dintre ei. Deci iubirea este formata din trei entitati. Schimbarea unui dintre cei doi iubiti implica schimbarea relatiei dintre ei. E vorba de cauza si efect, de dependente.

Revenind la incatusarea persoanei iubite, este clar ca situatia nu poate dura mult. Sau avem exemple ca se poate? Mda, sunt acele cazuri in care persoana incatusata este mult prea dependenta emotional sau material de iubitul /iubita sa, incat rabda cu stoicism incatusarea. Insa, cum totul se plateste pe lumea aceasta, va manifesta lipsa de libertate printr-o boala, va somatiza incatusarea sa.

De ce e nevoie de un spatiu acordat persoanei iubite? Pentru ca lipsa lui duce la blocarea evolutiei fiecaruia, la impietrirea intr-o stare oarecare, la baltirea emotionala a fiecaruia si a relatiei.
Libertatea in relatie este ca apa turnata la radacina unei plante: ea va creste frumos, armonios si va da culoare spatiului in care se gaseste. Asa si relatia: va fi minunata, armonioasa, benefica celor doi si relatiei dintre ei, va oferi contextul propice implinirii celor doi, deci si a relatiei lor. 
Relatia dintre cei doi este ombilical legata de protagonisti. Prin acest cordon ombilical se  hranesc reciproc relatia, pe o parte si cei doi, de cealalta parte.
Devenirea relatiei peste timp o vom comenta curand. Ea este vie, sufera schimbari in functie de schimbarile celor doi implicati.

Putem iubi fara catuse! Aceasta este o iubire superioara, aflata peste tiparele vietii cotidiene, o iubire demna de admiratie!

sâmbătă, 13 iulie 2013

Cuplul, dansand tangoul social in ritmul propriei relatii


Un cuplu =  el + ea
Intre ei = relatie intima
Cuplul in societate = relatie sociala

Gata cu aritmetica si asocierile.
In acest moment in intreaga lume exista miliarde de cupluri. De toate culorile, de toate varstele, de tot felul (ea-el, ea-ea el-el). Ceea ce voi scrie acum este valabil pentru orice cuplu.

El si cu ea se iubesc (mai mult sau mai putin, ea mai mult, el mai putin sau vice-versa, sau deloc). Si-si traiesc viata intr-o relatie din care fiecare incearca sa ia ce are nevoie. De multe ori acest lucru nu reuseste. Insa decizia de despartire este foarte greu de luat. In relatia intima intervine relatia sociala: sa fiu iar singur(a), sa n-am cu cine iesi, cu cine face concediul, cu cine ma afisa de brat la nunta de la toamna, etc. Da, in aceasta judecata este evidenta codita socialului infiltrata cu nonsalanta. Si uite-asa continua o relatie mediocra, poate chiar slaba, anorexica de-a dreptul. Se taraie prin viata monoton in cel mai bun caz, poate chiar piperata cu ceva scandaluri, insa pastreaza cuplul unit. Lumea vede ca sunt doi: vai, minunat, ce bine se potrivesc!
Insa in relatia intima scartaie toate rotitele, cuplul isi continua drumul pe o macabra muzica compusa din ura si tristete, scartaita printre dinti de cei doi protagonisti.
Cred ca am o deformatie ca atunci cand vad un cuplu sa mi-l imaginez in relatia intima, fara privitori din afara: oare el tot asa o tine de mana sau o ignora total, uitandu-se la televizor cu o mana pe paharul cu bere si cu o alta pe telecomanda? Cand a mangaiat-o ultima data tandru, asa cum ne lasa sa vedem, pe noi, privitorii lor? 
Multe lucruri le facem de ochii lumii. Ele nici nu conteaza. Insa conteaza al naibii de mult ce facem cu noi, cu noi doi, cu sufletul nostru al amandurora.

Compromisul in cuplu ar trebui sa fie minim, daca nu inexistent. Insa, sa fim seriosi, nu cred ca exista relatie in care sa nu fie nevoie de un compromis, cat de mic, asa, acolo, de samanta. Ideea ar fi sa nu existe compromis pe suflet. Acolo este un loc sacru, in care numai Dumnezeu are voie sa intervina. De aceea, fiind sacru, nu e voie sa-l calcam in picioare, sa-l dam altuia care sa ni-l intineze sau, mai rau, sa ni-l mutileze.
Sufletul e nemuritor, el pastreaza tot, bune, rele, dragoste, ura, tot bagajul emotional pe care il acumulam. Cu atat mai mult trebuie sa-l ingrijim, altfel in viata urmatoare vom avea de reparat ceea ce am stricat acum. 

Si pentru ca am avut inspiratia de a pomeni tangoul in titlul postarii, sa ne amintim Maria de Buenos Aires de Piazzolla (Yo soy Maria).

http://www.youtube.com/watch?v=4SPjL7IgsRc

Misterioasele (sau nu) vieti trecute


De curand am participat la un seminat de hipnoza si regresie in trecute vieti.

Am venit plina de interes, curiozitate si am plecat cu credinta ca da, asa se pot explica multe atitudini, relatii, comportamente, sentimente ale noastre din prezenta viata, aparent inexplicabile.

Propunandu-ti sa afli ce te mana sa stai intr-o relatie toxica, ce te indeamna pe drumul nesatului de bani, de ce esti nelinistit la intalnirea unei anumite persoane, vei avea raspunsul; el va permite reevaluarea problemei din alta perspectiva si incet-incet va duce la rezolvarea ei.

Pare un scenariu SF? M-am convertit la budism? Nu. Dar as fi de acuzat? E rau daca macar o perioada imbratisez budismul avand in schimb raspunsuri la intrebari care imi macina mintea, care imi mana pasii pe un anume drum? Eu spun ca nu.

Regresia consta in depasirea barierei amintirilor, aducerea in memoria actuala a amintirilor demult apuse, ascunse in subconstient. Nu inseamna o calatorie in trecut, retrairea vietii respective.


Regresia in vieti anterioare poate fi privita ca o metoda terapeutica. Nu vad decat o conditie: sa ai incredere in terapeut. Insa esential este sa-ti doresti cu tot dinadinsul sa afli raspunsul si chiar sa vrei sa schimbi lucrul care te deranjeaza in prezent.
Exista un aspect pe care trebuie sa ti-l asumi facand o astfel de regresie: sa poti trai apoi cu amintirile desteptate, fie ca sunt vesele, fie ca sunt triste, fie ca-ti revezi momentele fericite, fie ca iti revezi moartea.

Tentant? Pentru unii da, pentru altii, nu.

duminică, 7 iulie 2013

A ierta - iertare

„A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească apare ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură.”
Nicolae Steinhardt
Dumnezeu este peste tot: in jurul nostru, dar si in interiorul nostru. Ne indruma si ne ocroteste. Ne invata si ne rasplateste.
Si cand ne invata, ne invata si iertarea. Pe toti, fara exceptie. Ca noi nu avem mintea si sufletul deschise ca sa intelegem, e altceva. Ca ne umbreste orgoliul lumina sufletului si ca avem peste ochi valul greu al regulilor, si asta este altceva.
Dar vine o vreme cand toate ne apasa mult prea mult, de nesuportat, de neadmis. Neiertarea ne sufoca, ne otraveste usor-usor, facand viata de netrait. Si din spiritul nativ de supravietuire, regulile se schimba subit: avem o revelatie, descoperim ca Dumnezeu altceva ne-a invatat. Si incercam iertarea.
Iertarea este de mai multe feluri: iertarea sinelui si iertarea celorlalti.
Iertarea de sine nu este deloc usoara. Se da o lupta din care, de multe ori, iese invingatoare acuzarea. Si ne pedepsim, ne mutilam in speranta de a ne usura povara.
Iertarea celorlalti se impiedica si de orgoliul nemasurat al propriului sine: "Cum pot ierta eu aceasta fiinta? Doar a gresit, a incalcat normele, regulile, cutumele. Nu, asa ceva nu pot admite." Uitand de fapt ca ni se intampla deseori sa incalcam norme, reguli, cutume. Si ca de fapt nu ele conteaza, ci sufletul omului, relatia dintre tine si el.
Asadar, iertarea presupune o lupta: lupta dintre dumnezeiasca invatare si orgoliu, reguli. Insa dupa ce ai reusit sa ierti, simti o mare usurare: se ridica acel val greu si in suflet patrund razele de lumina dumnezeiasca. Atunci Dumnezeu zambeste si te mangaie usor pe suflet. De la El vine lumina, usurarea, fericirea si implinirea acelui moment. Si tot El ne daruieste un zambet pe buze. Nu-i asa ca e un zambet foarte cald si placut, zambetul iertarii?

Cea mai grea este iertarea celui care ti-a ranit sufletul, care ti-a calcat in picioare inima pe care tu, cu nemarginita dragoste, i-ai pus-o la picioare. Insa Dumnezeu te-a calauzit pe acest drum, asta inseamna ca a fost drumul tau, ca daca nu intelegi acum de ce s-a intamplat asa, vei intelege. Nu a sosit momentul. Si iertarea presupune sa privesti cu intelepciune pe cel ce te-a ranit si sa pastrezi doar lucrurile frumoase din tot ce a fost. Sa privesti cu zambetul pe buze, hranindu-ti inima ranita cu aceste lucruri frumoase. Sa nu te incrunti, sa nu-ti para rau, sa nu negi nimic. Asuma-ti si iertarea va veni ca un gand senin, de vara, luminos. Dumnezeu ti-a trimis iubirea, tot El iti trimite si iertarea.

Dumnezeu ne invata iertarea si tot El ne calauzeste pasii spre ea. Spre iertarea omeneasca. Caci iertarea dumnezeiasca e a Lui. De fapt doar atat conteaza. Restul e impacare cu sine si cu ceilalti.

sâmbătă, 29 iunie 2013

Parfumul iubirii

,,Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.''-Krishnamurti


Am cautat pe internet o imagine cu floarea iubirii. Am gasit ca asa se numeste planta din imaginea de mai sus. Ma asteptam ca floarea iubirii sa fie rosie. Motivul este simplu: asociez iubirea cu inima, deci cu culoarea sangelui, rosu.

Oare cum miroase floarea iubirii? Chiar nu conteaza. Krishnamurti spune ca ea are un parfum suav.

De cate ori am trecut pe langa ea si n-am salutat-o? De cate ori trecem inca indiferenti? Bine ar fi sa n-o cautam pe cea din imaginea de mai sus. Ea sa ramana doar un simbol. Floarea iubirii este pretutindeni in jurul nostru, trebuie doar sa ne educam inima sa o gaseasca.

Eu cred ca inima vibreaza pe aceeasi frecventa cu floarea iubirii, intr-un fel aparte, iesit din comun. Poate ca frecventa ei ne atrage atentia si, daca suntem deschisi, neincruntati si neapasati de micile probleme, o putem vedea si ii putem simti mirosul suav. Astfel, ea se dezvaluie doar celor cu inima deschisa spre iubire, cu inima batand pe frecventa ei. Da, asa cred. De aceea multi trecem pe langa ea si n-o vedem, n-o simtim cu inima. Si mai cred ca daca o dorim cu prea multa putere, nici atunci ea nu se dezvaluie privirii si simtului nostru. 

Insa cand o gasim, floarea iubirii ne invaluie cu mirosul ei suav. Si fluturasii adormiti in stomac sunt treziti la viata batand din aripi, salutand-o.

Floarea iubirii este pretutindeni, intindeti mana si atingeti-o, apropiati-va si umpleti-va narile cu mirosul ei suav!

joi, 6 iunie 2013

Cioran si iubirea

,,Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau cu indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adancimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen. Dar cine poate avea o iubire atat de mare?'' - Emil Cioran - Pe culmile disperării

M-a inspirat fragmentul lui Cioran. Intr-adevar, cine poate avea o iubire atat de mare? Poate eu, poate tu, poate... Eu n-as fi atat de pesimista, atunci cand meriti, primesti, cand "ai scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului". Atunci cand Dumnezeu decide ca a sosit clipa, se intampla. Dar... Exista un "dar". Trebuie sa fii pregatit, inima ta sa fie atat de curajoasa incat sa poata primi o asemenea mare iubire. Si-apoi sa o absoarba, sa se umple cu ea, sa i se reverse in fiecare coltisor... Asa vei ajunge la "lumina totala", te va inunda cu razele ei albe si te va purta pe "culmile si limitele beatitudinii". Si-atunci nimic din jur nu mai conteaza: nici abisul, nici singuratatea. Merita ca o asemenea singuratate sa fie pretul platit pentru o iubire atat de mare? DA! MERITA! Ea este unica, nepretuita, pura si vesnica. Da, vesnica, o asemenea iubire nu are limite, nu se sfarseste, ea traieste vesnic in norocoasa inima.
Iubirea cea mare va fi torta ta in viata, iti va lumina cararile singuratice printre chipuri si suflete de piatra, printre inimi mici, chircite, strivite sub povara rautatii si micimii.
Iar tu, fericit si glorios, iti vei purta iubirea cu fruntea sus, ocrotind-o si pastrand-o in pieptul tau, aparand-o de rai si de mici la suflet, de invidiosi si de moralisti.

Frumos ce a scris marele Cioran. Maiastru! Dar si mai maiastru este sa traiesti o iubire atat de mare. 

sâmbătă, 18 mai 2013

Cautari...

Cautari, intrebari, nelinisti, temeri, neimpliniri...
Cand inima nu se simte implinita, genereaza semnale care atrag atentia catre ea. Catre nevoile sale neimplinite.
Atunci nu ne mai gasim linistea si incepe cautarea: oare ce lipseste? Ce nu este bine?
Drumul cautarii este lung, intortocheat, cu multe fundaturi. Anevoie apare o solutie. De cele mai multe ori se dovedeste falsa, inutila.
In acest punct multi oameni clacheaza si se arunca in solutii aflate la indemana: bautura, mancare, droguri. Astfel, apare placerea de moment, insa inima continua sa atraga atentia. Si omul se adanceste in asa-zisa solutie, incercand sa umple golul din inima.
Cei puternici continua cu neliniste cautarea. Ei vor fi rasplatiti mai devreme sau mai tarziu. Ei vor umple golul si atunci isi vor da seama ce cautau de fapt: fericirea. 
E greu de atins fericirea. Si mai ales de pastrat.
Deci inima cauta fericirea. Numai atunci se linisteste si, multumita, ticaie in ritmul fericirii.
Oare este o regula aceasta? Ce se intampla cu inimile inghetate, impietrite, cele carora creierul nu le da voie sa isi spuna dorintele? Cele controlate de ratiune?
Ele vor lupta din greu cu creierul, vor incerca sa iasa de sub dominatia lui. De multe ori vor obosi si vor ceda. In cazurile fericite, putine de altfel, vor castiga. Atunci se va petrece o metamorfoza: omul in cauza va deveni o cu totul alta persoana, dominata nu de ratiune, ci de simtire. O persoana calda, iubitoare, intelegatoare, sensibila.
Ce se poate intampla in cautarea fericirii? Puteti intalni sufletul pereche! Da, el exista! Este un miracol cand doua suflete pereche se intalnesc. O furtuna de sentimente, o explozie de iubire, fericire si implinire!
Voi hotarati cum se termina cautarea inimii voastre. Si veti hotari cu ce aveti mai puternic: creierul sau inima.
Eu va doresc sa hotarati cu inima! Caci veti fi rasplatiti!
Deci, cautati! Si va doresc sa gasiti fericirea maxima: sufletul pereche!
https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=WP4Dv6_SoO0

duminică, 28 aprilie 2013

Echilibru instabil

La fizica am invatat despre echilibru. Insa el se aplica nu numai la corpurile materiale, ci si la cele imateriale. Cum ar fi sufletul.
Atunci cand te simti bine, impacat, implinit, cand stima ta de sine este ridicata, cand esti optimist si plin de viata, balanta sufletului se gaseste in echilibru. Atunci viata este frumoasa!
Dar ce se intampla cand un factor actioneaza in sensul dezechlibrarii balantei? Sufletul este in cadere, el incearca sa se agate de ceva, sa-si gaseasca o ancora (pe care este bine sa o ai la indemana pentru cazuri de urgenta).
Dar cand nu exista aceasta ancora? Sufletul este dezorientat, temator, suspicios, isi pierde sistemul de referinta si, in cadere, o ia razna. Apar diverse manifestari ciudate. Subconstientul nu mai poate fi tinut sub control, ies la suprafata manifestari nepermise. Fara a putea fi controlat de constient. Ca o oala ce da in foc, la care capacul nu mai poate sta deasupra, presiunea din interior il arunca cat colo. Fara a tine cont de cei din jur, de cei pe care ii raneste, nu mai conteaza nimic. Este o furtuna de sentimente, de trairi, se intuneca totul in jur, sufletul spera sa nu se zdrobeasca in cadere.
Si asa sufera mai multi in povestea aceasta: sufletul afectat si cei din jurul sau, care nu au nicio vina, insa platesc. Iar plata nu este materiala neaparat, ci platesc cu propriile suferinte pricinuite in mod egoist. 
Solutia sufletului dezechilibrat? Terapia.
Sa avem grija de propriile suflete, altfel nimeni n-o va face in locul nostru. Iar cand sunteti loviti de cei in cadere, sa aveti intelepciunea si puterea de a nu va lasa raniti prea tare.
E fara rost! In Biblie scrie sa intorci si obrazul celalalt, eu as zice ca se poate traduce in aceasta situatie: ofera ajutor celui care ti-a ranit sufletul!

luni, 22 aprilie 2013

Fericirea din farfurie

Cu siguranta nu scriam toate acestea daca intr-o minunata zi de mai a anului 2010 nu intalneam o femeie minunata, dr Luminita Florea. Ii dedic aceasta postare! 

Dorinta de a fi fericit este nativa. Orice om doreste fericirea. Si atunci omul incearca diverse cai pentru a o obtine. De cele mai multe ori fericirea vine din satisfacerea idealurilor pe care omul si le stabileste. Alteori, fericirea se lasa asteptata. Pare de neatins, omului i se pare ca nu este nici pe departe de a o obtine. Pare sa nu gaseasca modalitatea optima de a fi fericit.
Si atunci, in loc sa analizeze problema, sa gaseasca modul de a-si atinde idealul, priveste aproape, la indemana, unde comod si placut sta farfuria. Impreuna cu prietena ei, mancarea. Si asa alege calea mai usoara, sa intinda mana si sa iti atinga fericirea, mancand.
Farfuria in mod cert il va rasplati cu o stare de bine, de multe ori confundata cu fericirea. Dopamina eliberata isi atinge scopul: omul este rasplatit. Si ca toate starile bune, da dependenta, omul se va refugia din ce in ce mai mult la farfuria lui, prietena lui fidela, care nu-l paraseste in momentele grele si care permanent il poate face "fericit".
Este atat de preocupat de fericirea lui incat nici nu-si da seama ca brat la brat cu farfuria ajunge de nerecunoscut. Perfida aceasta prietena! Sub aparenta de bine, de fericire, il inseala in cel mai grav mod cu putinta: atenteaza la imaginea si chiar la viata lui.
In acest context trebuie sa amintesc despre ceva ce am citit in "Mai mult de 10% - Verticalitatea creierului" de Adrian Nuta: tratand o carie nu se rezolva cauza ei. Va trebui sa vedem de ce mancam multa ciocolata, ea de fapt cauzeaza caria. Si asa ajungem la o deficienta sufleteasca: iubirea. Spune Adrian Nuta: "S-ar putea sa mananci, in cantitate industriala ciocolata, pentru ca ai nevoie de ceva dulce, dar nu la nivel senzorial, ci la nivel emotional. Si ce este mai dulce decat "iubirea"?" 
Da, lipsa implinirii la nivel emotional ne trimte la implinirea senzoriala din stomac prin intermediul prietenei fidele, mancarea din farfurie.
Fiecare dupa o anumita varsta este victima supragreutatii. O cauza fizica este scaderea naturala a metabolismului. Insa nu e singura. Oare degeaba apare dupa 40 ani aceasta supragreutate? O fi avand vreo legatura cu criza varstei mijlocii? E doar o presupunere, merita cercetata, insa inclin sa cred ca da.
Cercetarea trebuie sa o faca fiecare cu sine. Cu siguranta va afla raspunsuri nebanuite. Va face conexiuni uimitoare. Si va impusca doi iepuri deodata: va sti sa-si rezolve dezechilibrul emotional si va scapa de mancatul emotional si de grasimea acumulata.
Frumos? Da. Simplu? Nu. Insa daca este facut pasul decisiv, si anume constientizarea cauzei fericirii din farfurie, problema este pe jumatate rezolvata.
Din pacate, nu avem suficienta informatie, nu avem suficienta dorinta si nici putere de a actiona. Ne amagim ca merge si asa. Tipic romanesc.
Ceea ce nu pot accepta sub nicio forma este afirmatia pe care foarte multe femei o fac cu siguranta de sine: "pe mine barbatul ma place si asa". Pai voi pentru barbati traiti sau pentru voi? Primeaza parerea celor din jur sau propria parere? Hai sa traim pentru noi, cel de alaturi este relativ, azi poate fi, maine, nu. Din varii motive. Si nici nu m-as increde in parerea expusa; poate fi parsiva, daca esti intr-o forma nedezirabila, atunci vei fi pe veci a lui, nimeni altcineva nu va atenta la "comoara" sa.
Ideea e ca fiecare femeie sa isi iubeasca corpul, sa fie constienta ca o supragreutate dauneaza sanatatii ei, ca nmic din ce este exagerat nu este bun. Adoptam linia de mijloc si in aceasta situatie: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Si va fi perfect!
M-as bucura ca randurile mele sa hotarasca macar o femeie ca are ceva de facut in privinta ei. Si veti vedea cum va creste iubirea de sine, increderea in sine pe masura ce marimile la haine vor scadea.
Credeti-ma, chiar stiu ce spun, am trait asta!

Pana aici poate parea ca postarea mea se adreseaza exclusiv femeilor. Gresit! Si barbatii pot face ceva sa-si imbunatateasca imaginea de sine, atat in proprii ochi, cat si in ochii celorlalti. Este valabil si pentru ei ca le va creste stima de sine. Si nu e putin lucru. Delasarea o data cu trecerea timpului aduce o varsta a treia cu probleme, cu reducerea mobiltatii, cu boli si medicamente. Ele pot fi cu siguranta evitate daca ne iubim atunci cand trebuie, inainte de instalarea bolii!

Mancarea din farfurie trebuie sa ne fie prietena cu moderatie, sa ne asigure nutrientii necesari unei bune forme fizice si intelectuale, forma in care ne vom trai viata frumos, cu impliniri sufletesti si zambetul pe buze.

Si copiii nostri vor creste infinit mai bine daca nu le vom spune cu obstinatie: mananca tot din farfurie, nu e frumos sa lasi mancarea neterminata!
Nu e frumos sa lasi mancarea in farfurie, dar e frumos si sanatos un copil obez?
Daca ii iubim, nu-i deformam!

Haideti sa ne gasim fericirea in propria fiinta, renuntati la fericirea din farfurie!