Inger, ingerasul meu (sau despre ingeri pe pamant)

De la inceput voi spune ca nu ma pricep la ingeri. Dar nu ma pot abtine sa nu scriu despre ei.
Voi credeti in ingeri? Eu, da.
Prima data am aflat despre ei cand am invatat poezia "Inger, ingerasul meu":

Inger ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine si ma invata sa fac bine.
Eu sunt mic, tu fa-ma mare, 
Eu sunt slab, tu fa-ma tare,
Totdeauna ma insoteste si de rele ma pazeste.
Amin

Eram mica si spuneam in fecare seara aceasta rugaciune. Si sunt sigura ca ingerasul meu mi-a ascultat ruga. M-a invatat sa fac bine, m-a facut mare, tare si m-a pazit de rele.
Ingerasul meu e si acum cu mine. In momente de liniste interioara deplina, il simt. E langa mine. Ma gandesc oare ce zice acum cand scriu despre el?
Voi poate nu credeti ca exista pentru ca nu-l puteti vedea, simti fizic. Dar nici nu trebuie, conteaza sa-l simtiti langa voi, macar uneori. Si, garantat, va va ajuta chiar si cand nu-i cereti asta. El va protejeaza, va arata drumul.
Ei sunt ingerii din cer.

Dar exista si ingeri pe pamant. Pe acestia ii puteti vedea, atinge, le puteti vorbi, iar ei va vor raspunde.
Sunt chiar oameni din viata voastra, oameni care va stau alaturi ca si un inger: va ajuta, va lumineaza viata zi de zi sau in momentele cele mai grele, va sunt pavaza.
Despre ei credeti ca exista? Nu va grabiti sa raspundeti "Nu". Analizati si veti vedea, aveti macar unul in preajma.

Si ca sa va ajut sa ii vedeti, va dau un indiciu: chiar copiii din jurul vostru. Ei sunt niste ingeri, va lumineaza zilele si noptile, chiar cu pretul greutatilor. Zambetul lor, cuvintele mai mestesugite sau de abia rostite, ochii lor cu privire de catifea, manutele lor mici care va imbratiseaza ... Asa e ca va simtiti ca si langa niste ingeri? Sigur, ei sunt ingerii nostri.

Apoi vin prietenii. E adevarat ca nu orice prieten poate fi un inger. Eu cred ca 
trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa aiba suflet si sa va iubeasca neconditionat acel prieten pentru a fi ingerul vostru. Pentru ca, da, copiii va iubesc neconditionat. Iar prietenii ... Nu toti va iubesc, iar iubirea neconditionata este si mai rara.

Apoi sunt ingerii virtuali, oamenii pe care nu-i cunoasteti personal, insa va sunt prieteni. In mediul virtual va stau alaturi, va insotesc in suferinta sau va dau un sfat, un ajutor. Nu sunt de neglijat. Se intampla sa apara din neantul virtual exact cand aveti mai multa nevoie. Nevoie de un umar pe care sa plangeti, de un ascultator al necazului vostru, de un sfat, de o idee. Si iata, el apare! Isi indeplineste misiunea si apoi, intr-o buna zi, dispare. De buna voie sau de nevoie. Regretele nu-si au locul. Si-a facut datoria si a plecat. Poate la alta persoana care are nevoie de un umar, de un ascultator ...

V-am convins ca exista ingeri?

Aparente

Oare de ce suntem atat de superficiali?
De ce aparentele conteaza atat de mult atunci cand judecam pe cineva, cand ii punem eticheta?
Dar de ce judecam pe altii? E simplu, e in firea omului sa se uite in curtea vecinului. E un obicei urat, multa lume il condamna, dar ... Uita si face exact ce a condamnat.
Pana la urma tine de educatie, de formarea fiecarui caracter, dar si de autoeducatie, de puterea fiecaruia de a-si controla gandurile si cuvintele.
Am observat ca nu poti cunoaste totul despre un om numai dupa aparenta sa, dupa actiunile sale. De cele mai multe ori, omul nu este ca o carte deschisa, ci are laturile sale la care tine, sunt intime, nu lasa pe oricine sa i le descopere.
Tot in ultimul timp, multi in jurul meu mi-au  spus: "Vai, dar tu nu esti cum mi te imaginam!" Da, prieteni, aparentele sunt inselatoare. Sigur ca nu sunt asa cum se vede la suprafata, sufletul are multe straturi, ca si inelele copacilor. Cine poate da la o parte toate straturile va avea surpriza sa descopere uneori comori nebanuite.
Aceasta capacitate de a devoala sufletul celuilalt nu o are oricine. Este nevoie de o calitate innascuta, nu se poate dobandi, dar se poate dezvolta in cazul in care exista macar un sambure. 
Veti spune: Pai si cine sta sa-i devoalezi sufletul? Nu trebuie sa stea nimeni ca la radiografie. Insa din comportament, din atitudine, din cuvinte, iti poti da seama de persoana pe care o ai in fata ta. Si nu intr-un minut, ci in timp. Exista si o vorba: "Si-a dat arama pe fata". Cam asta inseamna, si-a dezvaluit adevarata fata, si-a devoalat macar o parte din suflet.
Ma gandesc insa ca ar fi timpul sa ne autoeducam, sa incetam a judeca pe ceilalti. Insa, cred ca avem in ADN pasiunea pentru barfa, etichete si judecarea celor din jur! :(
Sa inchei in nota asta pesimista? Never!
Eu chiar sper ca vremurile ne vor schimba pe majoritatea, facandu-ne mai intelepti. Asa vom inceta sa ne etichetam. Nu de altceva, dar aparentele sunt inselatoare!

Fericirea nu e obligatorie

De curand am avut o revelatie: fericirea nu e obligatorie.
Oamenii au un ideal: sa-si gaseasca fericirea, s-o traiasca toata viata. Insa prea putini reusesc.
Cei care nu ajung sa o cunoasca sunt considerati ghinionisti: "Saracul, nu e fericit!"
Dar oare de ce nu ne gasim fericirea? Raspunsul poate fi unul in diverse formulari: asa vrea Dumnezeu, asa ii e scris, asa e viata, in viata nu le poti avea pe toate.
Insa exista si alta situatie: cauze obiective nu ne lasa sa fim fericiti (boala, pierderea unei persoane dragi). Probabil ca sunt situatii temporare, toate vin si trec, apoi nu ne impiedica nimic sa fim fericiti.
Revelatia mea a fost un al treilea caz: multi oameni isi refuza fericirea. De ce? Aici e multa teorie de spus/scris. Pe scurt: n-au curaj sa fie fericiti. Cauzele? De cele mai multe ori teama de schimbare. Schimbarea stilului de viata, a partenerului, a obiceiurilor. Frica de singuratate sau, dimpotriva, frica unei relatii stabile. Frica asumarii fericirii.
De cele mai multe ori acesti oameni nefericiti din lasitate vor regreta amarnic in momente de bilant: "Ce am facut cu viata mea? Cand a trecut timpul? Viata a trecut pe langa mine ..." Insa e mult prea tarziu.
Sau poate ca nu?
Poate ca poti fi fericit cu mult mai putin decat ne imaginam. Depinde de referinta pe care o avem.
Ce-ti trebuie ca sa fii fericit?
Multi masoara fericirea in bani, case, masini, lux. Altii, in bogatie spirituala, in bogatia sufletului.
Cine e mai fericit?
Fiecare in felul lui, insa fericirea adusa de bunurile materile este volatila si superflua, ea este un simulacru de fericire. Oamenii bogati material nu sunt implicit si fericiti. Nu, ei isi cumpara o fericire de fatada.
Oamenii fara averi, dar cu sufletul plin de dragoste sunt infinit mai fericiti.
Voi incheia cu revelatia pe care am avut-o: cand intalnesti un om nefericit, lasa la o parte dorinta de a-l vedea fericit. Nu toti isi doresc fericirea. Nu toti o merita. Nu toti POT fi fericiti.
Nu-i mai plangeti pe nefericiti, multi isi merita nefericirea!